1

Curtea Constituțională, revizuită ?1

prof. univ. dr. Mircea Criste - Universitatea de Vest Timișoara

ABSTRACT

The study deals with the directions of the very probable, and at the same time, the possible review

of the Constitutional Court. The starting point in this analysis is to identify the Romanian specific in the

control of constitutionality of the period before and after the Revolution of December 1989, compared to

models offered by other member countries of the European Union. The review of criticisms that have been

made to the Constitutional Court and the solution chosen by the Constituent Assembly of 1991 will lead in

the final part of the study to the drafting of the possible solutions to be considered by the future

constitutional review to make the constitutional justice in Romania more legitimate and more effective.

Key words: control of constitutionality, judicial review, jurisdiction of the Constitutional Court,

constitutional justice in Europe

Curtea Constituțională română a fost o instituție contestată și criticată încă înainte de

nașterea ei. Este suficient să ne aducem aminte de lungile și aprinsele dispute din Constituanta

din 1991, care au opus partizanii revenirii la sistemul de justiție constituțională promovat de

Constituția din 1923, susținătorilor modelului kelsenian.

Frageda și fragila existență a Curții nu a fost de natură a-i consolida poziția în sistemul

constituțional român, criticile însoțind-o, cu unele variații, pe tot acest parcurs. Revizuirea din

2003 nu a reușit să înlăture atacurile la adresa instanței constituționale române, dimpotrivă,

putem observa că unele dintre modificările aduse le-au amplificat chiar.

1 Articolul reprezintă dezvoltarea intervenției autorului în cadrul dezbaterii organizată de

Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” în colaborare cu Asociaţia Română

de Drept Constituţional, cu tema „Revizuirea Constituţiei – necesitate, oportunitate, obiective

posibile” care a avut loc în data de 7 martie 2013 în Aula Academiei Române.

2

Discursul politic de după alegerile de la sfârșitul lui 2012 duce fără echivoc la

concluzia că una dintre modificările serioase ce vor fi aduse prin anunțata revizuire va privi

Curtea Constituțională, atât în partea ei structurală, cât și funcțională. Este acesta un motiv

suficient pentru a ne apleca atenția asupra acestei instituții fundamentale a statului de drept și

să încercăm o analiză cât se poate de detașată a ceea ce este și a ceea ce ar trebui să fie justiția

constituțională în România.

Analiza noastră va avea ca punct de plecare identificarea specificului românesc în

materie de control de constituționalitate (I) din perioada ante (A) și post revoluționară (B),

raportat la modelele oferite de celelalte țări membre ale Uniunii Europene (II). Trecerea în

revistă a criticilor ce au fost aduse Curții Constituționale și soluției alese de Constituanta din

1991 (III) ne va permite ca în partea finală (IV) să abordăm soluțiile posibile a fi luate în

considerare de viitoarea revizuire constituțională (A și B), cu accent pe direcțiile de reformare

a Curții Constituționale (C).

I. Experiența românească în materia controlului de constituționalitate

A. Controlul de constituționalitate înainte de Decembrie 1989. Deși este un aspect

prea puțin pus în evidență, România constituie un caz deosebit de dens pentru studiul justiției

constituționale, deoarece a cunoscut toate modelele de control: politic şi jurisdicţional,

american şi european.

Dacă sub principele Cuza putem găsi un timid control politic de constituţionalitate

asemănător celui din Franța lui Napoleon al III-lea, în perioada regimului comunist, controlul

politic de constituţionalitate a atins momentul său de vârf în România. Constituţia din 1965 a

3

atribuit legislativului un control atât a priori, cât şi a posteriori al constituţionalității legilor,

realizat prin intermediul unei comisii parlamentare2.

Adoptarea de către România a modelului american de control difuz al

constituționalității legilor, prezintă o dublă simetrie. Pe de o parte, s-a manifestat la începutul

şi la sfârşitul secolului trecut, pe de altă a fost afirmat într-un moment al renaşterii naționale:

în 1918 are loc Marea Unire, iar sfârşitul anului 1989 marchează ruperea României de

comunismul totalitar. Implicarea judecătorului român în exercitarea unui control de

constituţionalitate s-a făcut relativ devreme, deşi cu greutate şi timiditate, pe măsură ce

statutul său s-a consolidat3, culminând cu decizia Curții de Casaţie din 1912, pronunțată în

așa-numitul proces al Societății Tramvaielor4, care, ca și în cazul cunoscutei decizii a Curții

Supreme americane Marbury v. Madison, a fost un proces cu vădită tentă politică.

Odată ce şi-a proclamat dreptul de a cenzura legislativul, puterea judecătorească nu a

mai vrut să-l cedeze. În decembrie 1912 deja, secţia a doua a Curţii de Apel Bucureşti decidea

că este chemarea justiţiei de a da legii în aplicarea ei un sens constituţional, atunci când este

evident că textul legii este contrar Constituţiei5. Şi tribunalele din provinciile române

2 A se vedea D. Rusu, Du contrôle de la Grande Assemblée Nationale et du Conseil d'Etat en

Roumanie, în „Mélanges offerts à Georges Burdeau”, Librairie Générale de Droit et de

Jurisprudence, Paris, 1977.

3 M. Criste, Controlul constituţionalităţii legilor în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002, p. 51-56.

4 Idem, p. 57-69.

5 Citată de George Alexianu, Studii de drept public, Editura Vremea, Bucureşti, 1930, p. 65.

4

Basarabia şi Bucovina, după Marea Unire din 1918, au inclus foarte repede în practica lor

controlul de constituţionalitate6.

Chiar dacă naşterea controlului de constituţionalitate în România a avut loc la

iniţiativa puterii judecătoreşti, reacţia legislativului a intervenit destul de repede pentru a dicta

cadrul în care judecătorul poate acţiona asupra legiuitorului.

Soluţia aleasă de Constituanta din 1923 a fost aceea a unui control declanşat doar cu

ocazia unui proces, cu efecte inter partes litigantes, fără a se recunoaşte oricărei persoane un

drept de sesizare pe calea unei acţiuni directe. Competenţa însă, revenea doar Secţiunilor

Unite ale Curţii de Casaţie şi nu oricărei instanţe, pentru a se păstra o jurisprudenţă uniformă,

în condiţiile în care România nu cunoştea şi nu cunoaşte aplicarea precedentului judiciar.

Modelul acesta, deşi pare unul de tip american, este unul care răspunde aceloraşi

preocupări exprimate de Kelsen şi de constituţionaliştii europeni: de a nu lăsa pe mâna

oricărui judecător, de la orice nivel, puterea de a cenzura legiuitorul şi de a nu crea o practică

neunitară şi, deci, ineficientă.

Confirmarea în 1923 a controlului de constituţionalitate s-a făcut cu cel mai mare

respect al principiului separării puterilor în stat. Curtea de Casaţie avea dreptul de a refuza

aplicarea unei legi care era contrară dispoziţiilor constituţionale, dar ea trebuia să se abţină de

la orice amestec în competenţele puterii legislative. Rolul puterii judecătoreşti, potrivit

afirmaţiei profesorului Negulescu, este acela de protector al drepturilor cetăţenilor, fără a

căuta să comande celorlalte două puteri şi fără să se amestece în dezbaterile politice7.

Recursul special de neconstituţionalitate era exercitat fie odată procesul terminat, fie

când acesta era încă în curs, cu condiţia ca cealaltă parte să fi consimţit la suspendarea

6 A se vedea de exemplu, Trib. Chişinău, Sec. 1, dec. nr. 267 din 9 iunie 1922, Pandectele

române. Tabla de materii, 1923, I, p. 282.

7 Paul Negulescu, Curs de drept constitutional român, Bucureşti, 1927, p. 497-498.

5

litigiului. Ca regulă generală, chestiunea de neconstituţionalitate nu era adusă imediat în faţa

Curţii de Casaţie, ci procesul îşi continua cursul trecând prin toate căile de atac. Raţiunea

acestei soluţii se explică prin teama ca procesul să fie întrerupt şi tergiversat prin voinţa unei

singure părţi. În schimb, examinarea chestiunii de neconstituţionalitate fiind amânată până la

sfârşitul procesului, era posibil ca această examinare să nu mai fie necesară deoarece, fie

instanţa şi-a fundamentat hotărârea pe alte considerente de drept decât dispoziţiile legii

contestate, fie hotărârea dădea câştig de cauză părţii care a ridicat excepţia8.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost privită de Curtea de Casaţie ca o ultimă soluţie

în protejarea unui drept fundamental, condiţionând examinarea chestiunii de

neconstituţionalitate de interesul pe care recurentul trebuia să-l justifice9.

B. Controlul de constituționalitate după Decembrie 1989. După căderea regimului

comunist în decembrie 1989, deşi Constituţia din 1965 nu a fost abrogată în mod expres, ea

nu se mai aplica în fapt. Organizarea politică era reglementată de Decretul-Lege nr. 92/1990,

în care nu găsim nici un text care să reglementeze un control de constituţionalitate. Totuşi,

Plenul fostei Curţii Supreme de Justiţie, sesizat la sfârşitul anului 1990 să se pronunţe cu

privire la constituţionalitatea unui decret din 1950, şi-a atribuit această competenţă pe cale

pretoriană10

. Temeiul acestei acțiuni a Curții Supreme a fost găsit în principiul separaţiei

puterilor care conferă instanţelor judecătoreşti puterea şi datoria de a controla

constituţionalitatea legilor invocate în faţa lor şi de a refuza aplicarea acelora care sunt

8 Curtea de Casaţie, Secţiile unite, dec. din 20 octombrie 1927, Pandectele săptămânale,

1927, p. 789; dec. din 29 noiembrie 1934, Pandectele săptămânale, 1935, p. 142.

9 Curtea de Casaţie, Secţiile unite, dec. din 23 februarie 1944, Pandectele române, I, 1945, p.

3.

10 Pentru prezentarea acestei decizii a se vedea M. Criste, Un contrôle juridictionnel des lois

en Roumanie ?, „Revue française de Droit Constitutionnel”, nr. 9/1992, p. 57-69.

6

contrare Constituţiei și în competenţa care revine instanţelor judecătoreşti de a interpreta

legile. Obligate să aplice atât legile ordinare, cât şi dispoziţiile constituţionale, instanţele

judecătoreşti care s-ar găsi în faţa unui conflict între o lege şi Constituţie trebuie să înlăture

aplicabilitatea legii ordinare. Instanţa supremă a mai subliniat faptul că efectele unei

asemenea decizii nu pot opera decât inter partes.

După ce a afirmat dreptul puterii judecătoreşti de a controla actele legislativului,

Curtea a ajuns la soluţia adoptată de Constituţia din 1923, adică a unei competenţe rezervate

doar Plenului Curţii Supreme de Justiţie. Argumentul a fost găsit în poziţia pe care o ocupă în

sistemul organelor judecătoreşti, în importanţa pe care o are acest organ al puterii

judecătoreşti în realizarea ordinii de drept şi în necesitatea asigurării unei aplicări unitare a

legilor.

În ceea ce priveşte sesizarea Curţii în vederea exercitării unui control de

constituţionalitate, cu excepţia unui singur judecător, Plenul Curţii a decis că acest drept

revine doar procurorului general, titular în acel moment al recursului extraordinar. În cele din

urmă răspunsul său a fost un da pentru dreptul Curţii de a controla constituţionalitatea legilor

şi un însă pentru dreptul cetăţenilor de a sesiza Curtea Supremă.

Activismului judecătorului ordinar în contestarea competenței exclusive a Curții

Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate cunoaște în prezent un

reviriment, manifestat într-un mod implicit prin refuzul aplicării unor norme de lege chiar în

concurență și contra practicii Curții Constituționale11

. Temeiul acestui demers îl reprezintă

dispozițiile art. 20 din Constituție, preeminența dreptului Uniunii Europene, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții de la Strasburg. Resurecția controlului

11

A se vedea V. Constantin, Cum a produs Înalta Curte de Casație și Justiție un eveniment

judiciar, „Noua Revistă de Drepturile Omului”, nr. 4/2008, p. 56 și urm.

7

de constituționalitate à l’américaine pare a se produce în România prin invocarea controlului

de convenționalitate.

În momentul în care regimul comunist se prăbuşea, antrenând în căderea sa şi

mecanismele pe care s-a sprijinit, problema controlului judecătorului asupra legislativului a

devenit una din temele majore pe care Constituanta din 1991 şi le-a propus să le rezolve, iar

un control al legilor inspirat din modelele occidentale era considerat drept o garanţie a

democraţiei şi, pentru acest motiv, el se impunea de la sine.

Parlamentarii au fost aproape cu toţii de acord că un control de constituţionalitate

poate constitui un mijloc foarte eficient pentru a împiedica un legislativ să devină abuziv12

.

Chestiunea imitaţiei a reapărut în cadrul dezbaterilor asupra sistemului de control care ar

trebui introdus. Alegerea era între revenirea la soluţia promovată de Constituţia din 1923, cu

alte cuvinte de a se păstra tradiţia, şi punerea în practică a unui control copiat după modelul

occidental, atribuit fie tuturor instanţelor, fie unui organ special.

Paradoxul a fost că în România erau posibile ambele modele. Pentru sistemul difuz de

control pleda faptul că justiţia română este organizată într-un singur ordin jurisdicţional,

având în vârf o singură instanţă supremă, ceea ce ar fi garantat o jurisprudenţă unitară. În plus,

România încercase deja acest tip de control la începutul secolului trecut.

Pentru controlul concentrat exercitat de un organ special erau luaţi în considerare mai

mulţi factori, atât subiectivi cât şi obiectivi. După o perioadă de aproape 50 de ani în care au

fost supuşi unui sever control politic, exista îndoiala că judecătorii români vor fi apți să

12

„Ţările care descoperă democraţia, Portugalia în 1974, Spania în 1975, Polonia,

Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România în 1990 se grăbesc să înscrie în constituţiile lor

controlul constituţionalităţii legilor” (D. Rousseau, La justice constitutionnelle en Europe, col.

Clefs, Montchrestien, Paris, 1992, p. 9).

8

respingă atât influenţele ce ar fi venit din partea Puterii, cât şi tentaţiile reglării de conturi cu

aceasta.

Comisia însărcinată cu redactarea proiectului constituţional a reglementat în titlul IV

al anteproiectului constituțional, publicat sub numele de Teze, un organ abilitat să exercite

doar un control a priori al legilor, copie aproape perfectă a Consiliului Constituţional francez,

de la care a luat chiar şi numele. Dezbaterile care au urmat în Constituanta aleasă în 1990 au

dus în final la consacrarea unui control concentrat, în acelaşi timp a priori şi a posteriori,

abstract şi concret.

În ceea ce priveşte compunerea Curţii, se observă influenţa franceză. Curtea este

alcătuită din 9 judecători, 6 aleşi de legislativ (3 în Camera deputaţilor şi 3 în Senat) şi 3

judecători desemnaţi de Preşedintele României pentru o perioadă de 9 ani. Curtea se

reînnoieşte cu o treime la fiecare 3 ani, fiecare din autorităţile amintite numind un nou

judecător. Mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau reînnoit.

Judecătorii Curţii trebuie să aibe cel puţin 18 ani vechime într-o activitate juridică sau

în învăţământul superior juridic, însă nu este prevăzută vreo limită de vârstă pentru a fi numit

sau pentru a rămâne judecător la Curtea constituţională. Judecătorilor constituţionali români le

este interzisă ocuparea oricărei alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice

din învăţământul juridic superior.

Curtea este condusă de un preşedintele, ales de şi dintre judecători pentru o perioadă

de 3 ani. Deşi nu a fost creată şi funcţia de vicepreşedinte, preşedintele poate desemna pe unul

dintre judecători să exercite, în absenţa sa, atribuţiile sale.

În exerciţiul mandatului lor, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi nu sunt

răspunzători pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea hotărîrilor. Ei nu pot fi arestaţi,

nici în caz de infracţiune flagrantă, decât cu aprobarea autorităţii care i-a numit, judecarea

infracţiunilor comise de aceștia fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

9

Pregătirea lucrărilor şi redactarea actelor Curţii revine magistraţilor-asistenţi, care pot fi

consultați în momentul deliberării.

Atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi clasificate în atribuții predominant

jurisdicţionale şi atribuții predominant politice.

În prima categorie includem controlul anterior exercitat cu privire la legi13

,

Regulamentele Camerelor şi tratatele sau alte acorduri internaţionale14

, controlul posterior

care are ca obiect legile intrate în vigoare şi ordonanţele guvernamentale, precum și controlul

initiaţivelor legislative ale cetăţenilor.

În cea de a doua categorie enumerăm controlul constituționalității partidelor politice,

rolul de judecător electoral în alegerile prezidențiale, avizarea suspendării și vacanței

funcției de Președinte, soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre

autorităţile publice, controlul respectării procedurii de organizare şi desfăşurare a

referendumului şi confirmarea rezultatului acestuia.

În redactarea anteproiectului constituţional din 1991 a existat o dispoziţie care lăsa

legii organice dreptul de a completa atribuţiile Curţii Constituţionale. Aceasta a provocat o

13

În 1991, puterea Curţii a fost limitată în acest domeniu: legea care, înainte de promulgare, a

fost declarată contrară dispoziţiilor Constituţiei era retrimisă în Parlament şi dacă acesta ar fi

adoptat-o în aceeaşi termeni cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei

Camere, obiecţia de neconstituţionalitate era respinsă şi promulgarea devinea obligatorie. O

asemenea procedură nu era prevăzută în schimb, pentru Regulamentele Camerelor, deciziile

Curţii cu privire la acestea fiind obligatorii. Soluţia a fost supusă mai multor critici, iar

revizuirea constituţională intervenită în 2003 a renunţat la argumentele aduse în susţinerea

acestei soluţii, obligând Parlamentul să se supună deciziei instanţei constituţionale.

14 Controlul tratatelor sau altor acorduri internaţionale a fost introdus abia în urma revizuirii

din octombrie 2003.

10

reacţie puternică din partea Constituantei, temătoare că această competenţă delegată ar putea

facilita o revizuire ascunsă a Constituţiei15

. Se pare că timpul scurs de la adoptarea

Constituţiei a făcut ca aceste rezerve să se estompeze, de vreme ce, după revizuirea din 2003,

enumerarea atribuţiilor instanţei constituţionale se încheie cu recunoaşterea dreptului

legiuitorului de a le completa prin legea organică a Curţii.

Sesizarea Curţii Constituţionale, în vederea unui control anterior al legilor, are ca

titulari pe Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere parlamentare, Guvernul, un

număr de 50 de deputaţi sau 25 de senatori, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în urma

revizuirii din 2003, Avocatul Poporului. Controlul Regulementelor Camerelor se face la

sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui

număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, iar cel al tratatelor sau altor

acorduri internaţionale, la cererea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de

cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

În controlul posterior, Curtea este sesizată direct de Avocatul Poporului sau de instanţa

în faţa căreia chestiunea de neconstituţionalitate a fost invocată, printr-o încheiere care va

cuprinde argumentele părţilor şi ale instanţei. Pentru a se descuraja încercările de tergiversare

a soluționării proceselor de pe rolul instanțelor ordinare, prevederea inițială de a se suspenda

judecarea cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a fost eliminată

prin Legea nr. 177/2010. Sunt însă îngrijorătoare anumite implicații ale noii reglementări,

cum ar fi în situația persoanei arestată preventiv şi mai apoi condamnată la închisoare în baza

unei norme penale contestate pentru neconstituţionalitate. Deși au fost modificate și regulile

procedurale de reformare a unei hotărâri penale, astfel ca ulterior hotărârea de condamnare să

poată fi desființată, ne putem întreba ce anume poate repara consecințele privării de libertate a

15

„Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 19 și „Monitorul

oficial al României”, partea a II-a, nr. 39 din 20 noiembrie 1991, p. 4.

11

acelei persoane? Pe de altă parte, considerăm că judecătorul a quo are posibilitatea ca în

materie civilă, în pofida modificării legislative, să suspende totuși judecata cauzei și să

sesizeze imediat Curtea Constituțională în baza art. 244 pct. 1 c. proc. civ. (art. 413 alin. 1 pct.

1 din noul cod de procedură civilă)16

.

Cât privește examenul constituţionalităţii unui partid, dreptul de sesizare este dat

Guvernului şi preşedinţilor Camerelor, în urma votului majorităţii membrilor Camerei.

Judecata se face în plen17

, preşedinţii Camerelor şi Guvernul putând prezenta puncte

de vedere scrise. În judecarea chestiunilor prejudiciale, şedinţele sunt de regulă publice.

În activitatea sa, Curtea pronunţă decizii când examinează constituţionalitatea unei

norme, a unui partid politic sau soluționează un conflict juridic de natură constituțională,

avize consultative în cazul propunerilor de suspendare a Preşedintelui României şi hotărâri în

toate celelalte cazuri. Aceste acte se pronunţă cu majoritate de voturi, cu excepţia celor

referitoare la iniţiativele de revizuire a Constituţiei, când este necesar votul a două treimi.

Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere

numai pentru viitor.

Revizuirea constituţională a mai adus o noutate. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele

în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest

16

Instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de

existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

17 Până la modificarea Legii nr. 47/1992 prin Legea nr.138/1997, în judecarea chestiunilor

prejudiciale, preşedintele Curţii desemna un complet de 3 judecători. Recursurile erau

judecate de un complet de 5 judecători, alţii decât cei de la fond, complet în care intra

preşedintele Curţii sau supleantul său. Dacă recursul era admis, secţiunea de 5 judecători se

pronunţa şi cu privire la chestiunea de neconstituţionalitate.

12

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale

cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind

neconstituţionale sunt suspendate de drept18

.

Care este locul ce-i îi revine Curții Constituționale în sistemul instituțional român?

Obiectul controlului de constituţionalitate este fără îndoială juridic, iar procedura folosită este

una judecătorească. Peste tot unde ele există, curţile constituţionale s-au desprins din puterea

judecătorească, la fel cum Atena s-a născut din creierul lui Zeus. Deşi are şi atribuţii cu

caracter politic, Curtea Constituţională are ca principală competenţă interpretarea normelor în

raport cu o normă superioară, Constituţia. Or, aceasta nu este decât un aspect al funcţiei

puterii judecătoreşti care, privată de această competenţă asupra legislativului, poate fi

caracterizată în prezent ca o putere amputată. Obiectul controlului de constituţionalitate este

fără îndoială juridic, iar procedura folosită este una judecătorească. Deciziile date în controlul

de constituţionalitate se bucură de autoritatea lucrului judecat şi sunt pronunţate de judecători.

Pentru aceste considerente, considerăm că din punct de vedere funcţional Curtea

Constituţională ar trebui considerată ca fiind ataşată autorităţii judecătoreşti, fiind foarte

asemănătoare Înaltei Curți de Casație și Justiţie. Din punct de vedere organic însă, este

evident că ea este o instituţie situată în afara oricărui alt organ de stat.

II. Experiența europeană (U.E.) în materia controlului de constituționalitate

A. Control de constituționalitate à l’européenne. Justiția constituțională este o apariție

relativ recentă în peisajul constituțional european, profesorul Rivero caracterizând-o ca fiind

18

Curtea Constituţională a avut o tentativă de a promova o asemenea soluţie pe cale

jurisprudenţială (dec. nr. 38 din 7 iulie 1993, „Monitorul oficial al României, partea I, nr. 176

din 26 iulie 1993, p. 1-11), care însă a divizat pe judecătorii Curţii, câştig de cauză având cei

care îi erau potrivnici. Pentru o analiză a ei, a se vedea M. Criste, op. cit., p. 249 şi urm.

13

pentru dreptul public, „ceea ce westernul şi comedia muzicală erau în cinema, adică o

specialitate americană”19

. Faptul că în Europa legea a fost ridicată la rang de normă

intangibilă a făcut ca receptarea controlului de constituționalitate să fie întârziată aici mult

timp, ceea ce a și determinat concluzia profesorului Rivero. Începutul controlului de

constituționalitate în sistemul de drept european trebuie plasat după primul război mondial,

odată cu crearea Curţii Constituţionale austriece prin Constituţia din 1920, la care o

contribuţie decisivă a avut-o Hans Kelsen. Anterior acestui moment, încercările în această

direcție sunt destul de timide: Elveția atribuie Tribunalului Federal, prin Constituţia din 1848

revizuită în 1874, controlul constituționalității legilor cantonale, iar Norvegia promovează pe

cale jurisprudențială un asemenea control începând din anul 1890.

În perioada interbelică, instanţe constituţionale sunt înfiinţate în Cehoslovacia (1920),

Liechtenstein (1925), Grecia (1927), Spania (1931), dar ele nu au reușit să reziste prea mult,

dată fiind și conjunctura politică a vremii.

Dintre statele ale Uniunii Europene, 17 au instituită o curte constituțională (Austria,

Belgia, Bulgaria, Cehia, Franța, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta,

Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria), în alte 7 state europene controlul

constituționalității legilor este exercitat de puterea judecătorească (Estonia, Finlanda, Irlanda,

Grecia, Cipru, Danemarca, Suedia), iar 2 state, Olanda și Regatul Unit al Marei Britanii, nu au

instituit un control de constituționalitate al legilor. Să amintim în acest context că și Croația

are instituit un control concentrat de constituționalitate, și asta încă de acum 50 de ani, din

timpul regimului comunist iugoslav.

O situație aparte găsim în Portugalia, care are un control pe care îl putem numi mixt

(Tribunal Constituțional în paralel cu un control difuz de constituționalitate) și în Grecia, unde

19

J. Rivero, Le Conseil constitutionnel et les libertés, Economica-Presses universitaires d'Aix-

Marseille, Paris, 1987, p. 180.

14

controlul difuz de constituționalitate implementat într-un sistem cu două ordine jurisdicționale

este completat cu o curte supremă specială formată din reprezentanții celor două curți

supreme, cu rolul de a asigura o jurisprudență unitară. În fine, în Olanda, unde art. 120 din

Constituție interzice expres controlul constituționalității legilor și a tratatelor, judecătorul

poate refuza aplicarea unei legi contrare dispoziţiilor imperative ale unui tratat internaţional.

Soluția aleasă de Estonia amintește destul de bine de modelul românesc de după 1923:

potrivit art. 9 din legea din 13 martie 2002 privind procedura controlului judecătoresc de

constituționalitate, dacă o instanță de drept comun a refuzat aplicarea unei legi sau a unui

tratat internațional ca fiind contrare Constituției, cauza este trimisă Curții Supreme care va

decide în ultimă instanță.

Concluzia ce se poate trage din această rapidă enumerare este aceea că modelul

kelsenian de justiție constituțională este larg răspândit în Uniunea Europeană, constituind

regula în această materie.

B. Organizarea controlului legilor în Uniunea Europeană20

. În compunerea

instanțelor de contencios constituțional din statele Uniunii care au urmat modelul kelsenian,

20

A se vedea pentru dezvoltarea acestui subiect I. Muraru, N. M. Vlădoiu, A. Muraru, S. G.

Barbu, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2009, C. Ionescu, Sisteme

constituţionale contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2008, R. Schmidt,

Staatsorganisationsrecht, RS, Bremen, 2007, Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi

instituţii politice, tratat, vol. I Teoria generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, A. Varga,

Constituționalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, București, 2007, I. Deleanu,

Instituții și proceduri constituționale, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, B. Selejan- Gutan,

Excepția de neconstituționalitate, Editura All Beck, București, 2005, Federico del Giudice

(coord.), Diritto Constituzionale, Esselibri-Simone, Napoli, 2005, T. C. Hartley, European

Union Law in a Global Context, University Press, Cambridge, 2004.

15

se poate observa preocuparea de a include în componența lor, în general, juriști (Austria,

Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria),

uneori fiind prevăzut expres ca membrii acestor instanțe să fie magistrați (Austria, Belgia,

Croația, Germania, Italia, Portugalia). Chiar şi atunci când în componenţa curţii sunt admişi şi

persoane fără pregătire juridică, aceştia se alătură celor ce sunt juriști (Belgia sau Italia, în

cazul particular al judecării Președintelui Republicii). Franța rămâne un caz singular, prin

aceea că nici o calificare nu este cerută membrilor Consiliului Constituțional.

Numărul judecătorilor de la instanțele de contencios constituțional diferă și el, de la 7

(Letonia) la 16 judecători (Germania) și chiar 20, dacă îi avem în vedere și pe membrii

supleanți de la Curtea austriacă21

. O situație de excepție găsim în Malta, unde controlul de

constituționalitate revine unui complet de 3 judecători de la instanța supremă.

Mandatul judecătorilor variază și el, între 822

și 12 ani, sau este fără termen (Austria,

Belgia și curțile supreme) şi, cu unele excepții (Cehia, Croația, Spania-dar nu în mod

consecutiv) nu poate fi reînnoit23

. Mandatul este în general exercitat până la expirarea sa, însă

în unele țări europene este prevăzută o vârstă limită până la care se poate rămâne la instanța

constituțională (70 de ani pentru curțile supreme, precum și în Austria, Belgia, Letonia și

Ungaria, 68 de ani în Germania). Acolo unde este impusă o asemenea limită, alegerea noilor

judecători constituționali se face în mod aleatoriu și neuniform. Alte instanțe, urmând modelul

21

În 5 state, curțile au 9 membri (Estonia, Franța, Lituania, Luxemburg și Slovenia), în 4 state

membre ale UE, 15 (Cehia, Italia, Polonia și Ungaria), în alte 3 state, 12 membri (Belgia,

Bulgaria, Spania) etc.

22 Croația.

23 Este prevăzută și posibilitatea unei realegeri imediate, dacă mandatul precedent a fost în

continuarea altui mandat pentru o perioadă mai mica de 3 ani.

16

francez, reînnoiesc componența curților constituționale la intervale determinate de timp, și nu

întotdeauna în întregime (Bulgaria, Lituania, Spania).

Vechimea profesională impusă pentru a fi numit la instanța constituțională24

este o

condiție care a dus la concluzia că a fi judecător constituţional „nu este poate o funcţie pentru

pensionari, dar este cel puţin o funcţie pentru pensionabili”25

.

Implicarea autorităţilor politice în numirea/alegerea membrilor curţilor constituţionale

europene a făcut uneori dificilă chiar calificarea acestora ca jurisdicţii constituţionale.

Numirea judecătorilor constituționali sau de la instanțele supreme cu rol constituțional

este atribuită fie șefului statului, care o face la propunerea legislativului (Austria, Belgia,

Slovacia, Slovenia), a Guvernului (Irlanda) sau a celor 3 puteri în stat (Spania), fie

legislativului (Croația, Germania, Letonia, Polonia, Ungaria). Găsim și varianta în care

numirea este dată fiecăreia dintre puteri, pentru un anumit număr de judecători (Cehia –

Președintele cu avizul Senatului, Franța - Parlament și Președinte, Bulgaria și Italia - toate

cele trei puteri). Se cere a fi subliniat faptul că puterea judecătorească este din ce în ce mai

mult asociată la numirea judecătorilor constituționali26

(Bulgaria, Italia, Letonia, Spania), ceea

ce este, fără îndoială, de natură a da mai multă legitimitate curților constituționale27

.

24

De cele mai multe ori se cere o experiență de 10 ani în profesie juridică (Austria, Cehia,

Letonia sau Lituania) sau mai mare, însă se poate impune și o vârstă minimă pe care trebuie

să o aibă judecătorii constituționali (40 de ani în Belgia, Cehia, Letonia și chiar 45 de ani în

Ungaria).

25 J. Rivero, op. cit, p. 183.

26 În Estonia judecătorii sunt aleși de și dintre judecătorii Curții Supreme, iar în Germania,

dacă în trei luni de la vacantarea unui loc nu a fost ales un judecător, Curtea Constituţională

va propune o listă cu 3 candidaţi. În alegerea pe care o va face, parlamentul poate însă să nu

țină cont de această listă.

17

Judecătorii constituționali se bucură de inamovibilitate și beneficiază de o imunitate

identică cu aceea a parlamentarilor, care nu poate fi ridicată decât cu votul Curții. Pe de altă

parte, sunt opriți de la ocuparea altor demnități și de la exercitarea altor profesii, cu excepția

celei de cercetare sau de profesor la facultățile de drept (Belgia, Croația, Germania, Franța,

Ungaria). Independența judecătorilor constituționali față de politic mai este asigurată și prin

autonomia bugetară a curților, prin stabilirea sediului curții în alt loc decât capitala (Cehia,

Germania, Slovacia sau Ungaria) sau ca unii judecători să nu domicilieze în capitala țării

(Austria), precum și faptul că legiuitorul nu poate completa competențele constituționale ale

curților constituționale (Bulgaria, Polonia).

Instanțele constituționale din Uniunea Europeană au un președinte ales de judecători,

în general pentru un mandat de 3 ani (Belgia, Bulgaria, Italia, Letonia, Portugalia, Slovenia)

sau desemnat de autoritatea care numește judecătorii (Austria, Germania, Polonia, Spania,

Ungaria). De cele mai multe ori, acesta este secondat de un vicepreședinte (Austria,

Germania, Polonia, Portugalia, Spania, Ungaria)28

, iar Curtea belgiană, dat fiind specificul

acestei țări, are o copreședinție. Președintele Curții îndeplinește un rol de reprezentare și de

conducere administrativă, dar uneori, în caz de paritate de voturi, el este cel care decide

soluția (Belgia, Franța, Italia, Lituania).

Fiind specific controlului kelsenian, vom întâlni la majoritatea instanțelor de

contencios constituțional din Uniunea Europeană un control abstract al normelor (Austria,

Bulgaria, Croația, Germania, Slovenia, Spania, Ungaria). În Irlanda, care deși a adoptat un

control judecătoresc al legilor, Curtea Supremă exercită în același timp și un control a priori

la sesizarea Președintelui, formulată într-un termen de 7 zile de la primirea legii spre

27

Portugalia a ales o soluție originală, 3 dintre cei 13 judecători fiind aleși de către ceilalți 10

judecători numiți de Parlament.

28 În Cehia și Croația sunt chiar de 2 vicepreședinți.

18

promulgare. Controlul a priori și abstract al normelor a fost extins prin acordarea instanțelor

constituționale a competenței de a controla conformitatea tratatelor internaționale față de

Constituție (Austria, Bulgaria, Franța, Polonia, Slovenia, Slovacia, Spania, Ungaria).

În evoluția sa, controlul de constituționalitate din Europa s-a apropiat tot mai mult de

modelul american, prin promovarea unui control a posteriori, concret și represiv29

. Statele au

evitat recunoașterea unei actio popularis30

, unele introducând o procedură de filtraj care

permite o analiză preliminară și o respingere a cererilor vădit nefondate sau nelegale, fie de

judecătorul fondului (Franța, Italia, Luxemburg), fie de Curte (Belgia, Croația, Estonia,

Germania, Polonia, Portugalia, Spania).

Curțile și tribunalele constituționale organizate după modelul kelsenian sunt calificate

adeseori ca instanțe politico-jurisdicționale, datorită atribuțiilor legate de organizarea și

funcționarea autorităților statului sau de exercitarea unor competențe de natură politică. Putem

observa astfel, că aceste instanțe au un rol de arbitru în conflictele ce pot apărea între

autorități sau între stat şi colectivităţile teritoriale, mai ales în statele federale sau cele

regionale ori puternic descentralizate, dar nu numai (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru,

Croația, Franța, Germania, Italia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria). Pe de altă

parte, ele acționează deseori și ca judecător electoral și referendar (Croația, Franța, Italia,

Portugalia, Slovacia), decid cu privire la constituționalitatea partidelor politice (Bulgaria,

Cehia, Croația, Estonia, Germania, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia) sau sancţionează

autorităţile politice, Președintele în principal (Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Italia,

Slovenia).

C. Procedura în fața instanțelor constituționale europene. Sesizarea instanţelor de

contencios constituţional este făcută diferit, după cum ne raportăm la un controlul abstract sau

29

Ultima care a adoptat acest control a fost Franța.

30 Ungaria, care a avut o asemenea reglementare, a renunțat la ea prin noua Constituție.

19

la un control concret și posterior promulgării: în primul caz, iniţiativa aparține autorităţilor

publice (parlament, guvern, ombudsman, curtea supremă, procurorul general, grupuri de

parlamentari), iar în cel de al doilea, jurisdicţiilor de drept comun (pe calea chestiunii

prejudiciale) sau persoanelor prin recursul direct (Belgia, Croația, Germania, Spania).

Cauza este pregătită, de obicei, de un judecător raportor (Belgia, Croația, Franța,

Germania, Portugalia), părţile îşi pot prezenta argumentele în formă scrisă și/sau orală, iar

ședințele sunt de regulă publice, mai ales în contenciosul concret al normelor. Deliberarea se

face în secret, pe baza proiectului de hotărâre prezentat de judecătorul raportor. Rezultatul

votului poate fi făcut public prin arătarea modului în care a votat fiecare judecător și cu

posibilitatea redactării opiniilor separate (Croația, Germania, Spania) sau păstrat secret

(Austria, Franţa, Italia). Actele instanţelor constituţionale poartă denumiri diferite, după

procedura fiecărei ţări (sentințe, hotărâri, decizii) și sunt, de regulă, foarte elaborate, cu o

largă argumentare.

Deciziile pot fi de respingere a sesizării şi confirmare a constituționalității normei, de

admitere, în tot sau în parte, a sesizării și constatarea neconstituționalității normei cu

consecința inaplicabilității sale sau decizii de conformitate sub rezervă, în care legea este

declarată ca fiind conformă cu textul constituţional, dar numai dacă este interpretată în sensul

stabilit de judecătorul constituţional (Franţa, Germania, Spania).

Efectele deciziilor instanţelor constituţionale sunt şi ele variate : de la efectul relativ al

hotărârilor pronunțate de instanțele de drept comun care exercită și un control de

constituționalitate, la efectul absolut al deciziilor curților constituționale, care se publică în

Monitorul Oficial. În Portugalia, deciziile Tribunalului Constituțional pronunțate în

recursurile formulate împotriva hotărârilor instanțelor de drept comun au doar un efect relativ.

De asemenea, în cazul unui veto constituțional formulat de Președintele portughez înainte de

promulgarea legii și confirmat printr-o decizie de neconstituţionalitate a Tribunalul

20

Constituţional, Parlamentul poate trece peste această decizie cu votul a două treimi din

numărul deputaților, permițând astfel Președintelui să promulge legea. În ceea ce priveşte

efectele în timp ale deciziilor instanțelor constituționale, efectele declaraţiei de

neconstituţionalitate poate urca până la momentul adoptării sale (ex tunc) sau poate fi stabilit

un alt termen de la care hotărârea îşi produce efecte (ex nunc).

III. Un model contestat

România a adoptat în 1991, nu fără dezbateri aprinse, modelul european de control.

Curtea Constituțională a fost contestată încă din momentul discutării proiectului

constituțional, fiind domeniul preferat al disputei juriștilor din Constituantă31

. Făceau obiectul

disputei în principal locul Curții în sistemul constituțional, modalitatea de desemnare a

judecătorilor și atribuțiile ce-i vor fi conferite.

Membrii comisiei constituţionale au fost preocupați de puterea pe care ar dobândi-o

judecătorii în cazul unui control de constituționalitate acordat puterii judecătorești. Exista

temerea că judecătorii ar fi deseori obligaţi sau tentaţi să treacă de la aprecierea juridică a

operei legislative la aprecierea politică a acesteia. Instanţele judecătoreşti ar fi devenit astfel o

ramură a puterii legislative sau, încă şi mai grav, s-ar fi constituit într-o „veritabilă putere de

31

Preşedintele comisiei de redactare a proiectului Constituției din 1991 a catalogat

contestațiile ca fiind „alergia unor distinşi, de altfel, jurişti din Parlamentul nostru şi nu numai

din Parlament, ci şi din afară, faţă de această instituţie care se cheamă Curtea Constituţională

şi pe unde o prindem, o criticăm” („Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 31 din 24

octombrie 1991, p. 29). Un parlamentar care nu era jurist, Timotei Stuparu, a declarat de

asemenea că opiniile exprimate i se par a fi o dispută a juriştilor, mai exact o dispută de

orgolii („Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 37 din 15 noiembrie 1991, p. 38).

21

guvernare, o autoritate deasupra celorlalte”32

. Pe de altă parte, s-a obiectat că hotărârile

judecătoreşti, bucurându-se de autoritatea lucrului judecat, nu mai pot fi îndreptate chiar dacă

sunt eronate.

S-a avansat chiar și ideea unui control paralel, în care controlul a posteriori să aparțină

puterii judecătorești, iar instanței constituționale să-i revină doar competenţa de a controla

constituţionalitatea legilor privind organizarea statului, bugetul, amnistia, armata şi, în

general, actele de guvernământ33

. O altă propunere care viza un sistem paralel de control

conferea controlul a priori unei comisii parlamentare specializate, numită eventual comisie

constituţională, în timp ce controlul constituţionalităţii legilor să intre în competenţa curţilor

de apel, cu posibilitate de recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie34

.

Preferinţa acordată de Constituanta din 1991 instituirii unei Curţi Constituţionale a

fost fondată pe avantajele pe care aceasta le-ar prezenta: posibilitatea unui control preventiv,

omogenitatea jurisprudenţei care permite o interpretare unitară a Constituţiei şi asigură o mai

mare securitate juridică, efectele mai largi ale deciziilor Curţii şi caracterul atât jurisdicţional

cât şi politic al acestui organ care îl plasează între puteri şi îl fac apt să exercite o paletă mai

largă de atribuţii, precum protejarea minorităţii parlamentare, vegherea la respectarea

32

Ion Deleanu, „Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 4.

33 Ibid., p. 22-23. Iosif Gavril Chiuzbaian, fost ministru al justiţiei, considera că ar fi fost de

preferat ca instanţa constituţională să exercite doar un control anterior promulgării legii, iar

controlul posterior să fi revenit Curţii Supreme de Justiţie (Evenimentul zilei, din 11 mai

1994, p. 3). Alte personalităţi care s-au aflat în fruntea Ministerului de Justiţie, Teofil Pop şi

Petre Ninosu, s-au pronunţat de asemenea împotriva instituirii unei Curţi Constituţionale

(Expres Magazin, nr. 24/1994 , p. 9).

34 „Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 6 și p. 15.

22

procedurii de alegere a Preşedintelui României sau pronunţarea cu privire la

neconstituţionalitatea unui partid politic35

.

Dreptul Preşedintelui României de a desemna trei judecători a fost și el contestat în

cursul dezbaterilor Constituantei, datorită competenţelor pe care Curtea le are faţă de instituţia

prezidenţială. Un amendament propunea ca trei judecători să fie numiţi de către Senat şi şase

de către deputaţi, motivându-se că Preşedintele nu poate numi o treime din persoanele

susceptibile să decidă destituirea sa. Soluţia de a lăsa numai Parlamentului competenţa de a

numi toţi judecătorii constituţionali ar fi avut drept consecinţă „o sporire a probabilităţii de

obiectivitate, de selecţie apropiată de cea ideală”36

. În schimb, în repetate rânduri, membrii

Constituantei au subliniat necesitatea de a implica autoritatea judecătorească în alcătuirea

Curţii Constituţionale. Ulterior adoptării Constituţiei, s-a propus includerea în sfera

subiectelor care numesc judecătorii constituţionali şi a Consiliului Superior al Magistraturii,

considerându-se că această soluţie ar fi de natură „să aplatizeze componenta ei politică, să

desăvârşească echilibrul dintre puteri”37

.

În ceea ce privește competențele Curții, a fost criticat dreptul legislativului de a

completa aceste atribuţii, deoarece ar putea facilita o revizuire ascunsă a Constituţiei38

. Nu a

fost validată de Constituanta din 1991 nici competenţa soluţionării conflictelor de competenţă

între autorităţile centrale şi între autorităţile centrale şi autorităţile locale39

, a validării

35

„Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 4 şi „Monitorul

oficial al României”, partea a II-a, nr. 37 din 15 noiembrie 1991, p. 30.

36 „Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 26.

37 I. Deleanu, Justiţia constituţională, Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 408.

38 „Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 39 din 20 noiembrie 1991, p. 4.

39 „Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 15.

23

mandatelor parlamentare40

sau aceea de a propune Preşedintelui României iniţierea unei

revizuiri constituţionale.

Observăm că unele dintre criticile, obiecțiile și propunerile formulate fără succes în

1991 au fost reluate ulterior sau au fost completate. Cel mai adesea este acuzat în prezent

partizanatul politic al judecătorilor41

, cu trimitere la modalitatea de numire a acestora și

manipularea votului42

. Acest fapt a determinat pe unii politicieni să avanseze ideea „revocării”

judecătorilor constituționali43

sau să propună revenirea la dispoziția constituțională dinainte

de revizuirea din 2003, care dădea posibilitatea Parlamentului să treacă peste deciziile Curţii

Constituţionale cu o majoritate de două treimi44

. Este criticat de asemenea, și faptul că printre

judecătorii Curții se găsesc prea puțin foști magistrați45

. Sub imperiul acestor contestații,

40

„Monitorul oficial al României”, partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, p. 7 și 15.

41 http://www.finantistii.ro/politic/curtea-constitutionala-si-a-dat-arama-politica-pe-fata-

74328, http://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/curtea-constitu-ionala-o-stru-o-camila-

politico-juridica-scoasa-din-cutie-peste-cele-trei-puteri-ale-statului-78224.

42 http://www.antena3.ro/life-show/media/numirile-judecatorilor-de-la-curtea-constitutionala-

romana-o-bataie-de-joc-174214.html, http://www.digi24.ro/stire/Discutii-Judecatorii-CCR-sa-

nu-mai-fie-numiti-politic_39133, http://www.ziare.com/ccr/stiri-ccr/iulia-motoc-a-primit-

mandatul-de-judecator-la-ccr-vezi-ce-zice-melescanu-1021919.

43 http://www.gandul.info/politica/antonescu-curtea-constitutionala-este-o-rusine-saptamana-

asta-cred-ca-putem-depune-si-vota-cererea-de-suspendare-a-lui-basescu-9805918

44 http://www.evz.ro/detalii/stiri/Zegrean-Frunda-vrea-desfiinarea-Curii-Constituionale-

1009329.html.

45 http://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/curtea-constitu-ionala-o-stru-o-camila-politico-

juridica-scoasa-din-cutie-peste-cele-trei-puteri-ale-statului-78224

24

apare din nou în discuție trecerea controlului constituționalității legilor în competența puterii

judecătorești.

IV. Propuneri de constitutio ferenda

Un observator atent și obiectiv al evenimentelor din România ultimului an nu poate să

nu ajungă la convingerea că preconizata, și de data aceasta posibila revizuire constituțională,

va aduce modificări semnificative justiției constituționale, atât în planul organizării sale, cât și

al competențelor conferite.

Vom încerca în încheierea studiului nostru să le schițăm pe cele posibile, cu

convingerea că alegerea unuia sau altuia dintre modele nu este una juridică, ci una pur

politică: posibile pot fi toate, oportună doar aceea pe care o va reține Parlamentul.

A.- Control de constituționalitate exercitat de judecătorul ordinar. În acest caz, două

soluții sunt posibile, cu o variantă intermediară:

1.- Un control exercitat de toate instanțele judecătorești, după modelul american și cel

existent timp de un deceniu și la noi (1912-1923). Avantajul acestui control ar fi acela al

lipsei influenței politicului asupra organului de control, și de aici premisa unui control

obiectiv. Putem observa de altfel, că de ceva timp instanțele judecătorești sunt tot mai active

în exercitarea unui control de convenționalitate, nu foarte departe de controlul de

constituționalitate. Dezavantajele acestei soluții vin din îndoiala că orice judecător, de la orice

instanță și cu experiență minimă, va putea îndeplini o sarcină atât de complexă și de mare

responsabilitate. De asemenea, spectrul unei jurisprudențe neunitare și contradictorii nu va

face decât să adâncească neîncrederea în justiția română. Este motivul pentru care nici

Constituanta din 1923 nu s-a oprit la acest model.

2.- A doua soluție ar fi aceea a revenirii la modelul Constituției din 1923 sau al

înființării unei secții în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă evenimentele recente din

25

interiorul Consiliului Superior al Magistraturii nu conferă siguranța că această varianta ar fi

suficientă pentru a face să dispară acuzele de partizanat politic. De altfel, însăși Înalta Curte

are nevoie de o reformă în ceea ce privește componența și competențele sale, amândouă mult

prea stufoase.

3.- Sau ar fi posibilă o îmbinare a celor două variante de mai sus, în care chestiunile de

neconstituționalitate să fie tranșate de judecătorul fondului, dar supuse unei cenzuri din partea

instanței supreme. Reținerile evidențiate mai sus își păstrează valabilitatea, avantajul pe care

l-am remarca constând în impunerea unei jurisprudențe unitare și într-o ușoară degrevare a

rolului Înaltei Curți.

B. Control de constituționalitate partajat între Curtea Constituțională și puterea

judecătorească. În acest caz, Curtea Constituțională ar exercita un control a priori de

constituționalitate și competențe de natură politică, în timp ce puterii judecătorești (într-una

din variantele de la pct. A), i-ar reveni controlul de constituționalitate pe cale de excepție.

Deși posibil, rămâne întrebarea dacă un asemenea model nu ar fi predispus creării sau

întreținerii de orgolii și a unei practici judiciare contradictorii. Aceasta ar face necesară

crearea, într-un termen relativ scurt, a unei alte instanțe supreme, de mediere, după modelul

grec.

C. Reformarea Curții Constituționale. Dacă proiectata revizuire constituțională va

păstra alegerea făcută în 1991, este foarte probabil ca aceasta să se facă cu o regândire a

organizării și competențelor Curții Constituționale, dacă nu și a locului ocupat de aceasta în

sistemul instituțional românesc.

Ce s-ar cere revăzut:

1.- Organizarea Curții. Pentru a ridica calitatea actului de controlul față de volumul

mare de lucru și pentru a reduce perioada de soluționare a cauzelor s-ar impune mărirea

numărului de judecători, la un număr cuprins între 12 și 15 judecători. Această soluție ar

26

trebui însoțită de împărțirea judecătorilor în secții/camere/senate care să judece în primă și

ultimă instanță și, eventual, specializarea acestor grupuri pe domenii de competență. Plenul ar

interveni doar în probleme de organizare internă, asigurarea unei jurisprudențe unitare și

exercitarea unor competențe importante (de ex., validarea alegerii Președintelui, avizul dat la

suspendarea acestuia etc.). Pentru același motiv, s-ar impune introducerea unui sistem de

filtraj și soluționare simplificată a unor cereri (vădit inadmisibile sau neîntemeiate), preferabil

eliminării suspendării judecății fondului, operată prin Legea nr. 177/2010. Filtrajul ar privi

doar controlul a posteriori și ar putea reveni unui complet redus de 3 judecători care să ia

decizia respingerii simplificate cu votul a doi dintre ei sau completului căruia i-a fost

repartizată soluționarea excepției. Acesta ar decide într-o procedură fără publicitate, în baza

propunerii judecătorului raportor la care achiesează toți ori majoritatea membrilor

completului.

În ceea ce privește condițiile de numire, tot în vederea asigurării calității actului de

control, ar trebui păstrată condiția studiilor juridice, dar completată cu cea a deținerii titlului

de doctor recunoscut de organele române abilitate. De asemenea, poate fi discutată cerința ca

judecătorii Curții să provină din rândul celor ce au fost sau sunt magistrați la instanța supremă

sau asimilați acestora, profesori universitari sau cercetători ştiinţifici principali cu gradul I,

situație în care o prevedere de vechime este superfluă.

Autoritățile de numire ar putea fi și ele regândite. Din multitudinea de alternative

posibile la soluția actuală, ar trebui aleasă aceea care induce o cât mai mare încredere în

obiectivitatea și echidistanța celor aleși/numiți, ceea ce ar însemna fie implicarea fiecăreia

dintre cele 3 puteri, fie controlul reciproc al acestora, fie excluderea lor.

În primul caz, dreptul de numire ar putea reveni Președintelui (eventual, de pe o listă,

chiar cu mai multe candidaturi, prezentată de Guvern, fără posibilitatea refuzării unei alegeri),

Parlamentului (Camere reunite, eventual cu impunerea unei majorități calificate de 2/3 și a

27

unui cvorum de ședință de 3/4 din numărul parlamentarilor) și puterii judecătorești (fie

Consiliului Superior al Magistraturii, fie plenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu o

majoritate calificată).

În cel de al doilea caz, alegerea ar putea reveni Parlamentului, eventual în majoritatea

arătată mai sus, în baza propunerilor celorlalte 2 puteri. Tendințele de tergiversare a numirii

judecătorilor, și astfel de blocare a activității Curții, ar putea fi contracarate prin acordarea, în

acest caz, chiar Curții a dreptului de a alege pe noul/noii judecător(i) și/sau prevederea acestei

situații ca motiv de dizolvare a Parlamentului (sub o formulă de genul: „împiedicarea

funcționării unei instituții fundamentale a statului”).

În ultima variantă, mai mult teoretică și greu de implementat, alegerea ar putea reveni

unui organism ales de organizațiile neguvernamentale sau s-ar putea face chiar prin votul

cetățenilor, odată cu alegerile parlamentare, la fiecare 4 ani fiind aleși o treime dintre

judecătorii constituționali (s-ar putea prevedea o limitare a candidaturilor, care să fie triate, de

exemplu, de Consiliul Superior al Magistraturii sau de un alt organism apolitic).

Pentru o mai bună funcționare a Curții, s-ar impune și instituirea funcției de

vicepreședinte. Dacă s-ar alege varianta unei Curți Constituționale cu 15 judecători,

președintele Curții ar putea fi secondat de 2 vicepreședinți, în condițiile în care s-ar putea

forma 3 secții/camere/senate de câte 5 judecători, prezidate de președinte și vicepreședinți. În

caz de paritate de voturi, pentru evitarea blocajelor, soluția ar trebui tranșată prin

recunoașterea unui vot decisiv în favoarea președintelui secției/camerei/senatului.

Păstrarea și întărirea independenței Curții Constituționale față de politic s-ar putea

realiza și prin prevederea obligativității avizului Curții Constituționale la orice modificare

adusă legii sale organice.

În literatura juridică s-a lansat propunerea, la care achiesăm cu toată convingerea, ca

sediul unei Curţi Constituţionale să fie stabilit într-o clădire separată şi chiar într-o altă

28

localitate decât capitala46

. Credem că şi la noi s-ar putea avea în vedere o asemenea soluţie,

pentru că s-ar depărta, fie şi spaţial, instanţa constituţională de instituţiile politice. Fără

îndoială că oraşul cel mai potrivit pentru a găzdui gardianul democraţiei şi al libertăţilor

fundamentale nu poate fi decât cel din care a plecat mişcarea de eliberare din decembrie 1989,

Timişoara.

2.- Competențele Curții. Încă prin reglementarea primară din 1991, Curții

Constituționale i-a fost conferită puterea de a cenzura actele cu forță de lege, din perspectiva

conformității lor cu legea fundamentală: legile și ordonanțele de Guvern, cărora li s-au

adăugat prin revizuirea din 2003 și tratatele și alte acorduri internaţionale. Având însă în

vedere efectele deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia

recursurilor în interesul legii și, mai nou, a hotărârilor prin care se dau rezolvări de principiu

unor probleme de drept47

, raportat și la experiența unor țări europene48

, cred că ar trebui

conferită Curții Constituționale și competența cenzurării constituționalității unor asemenea

hotărâri ale Înaltei Curți.

O asemenea soluție ar facilita și plasarea Curții Constituționale în cadrul puterii

judecătorești.

46

I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Albatros, Bucureşti,

1997, p. 80.

47 Art. 508-514 din Noul cod de procedură civilă și art. 471-477 din Noul cod de procedură

penală (art. 4142-414

5 din actualul cod de procedură penală).

48 Croația, Germania și Spania, iar în Portugalia doar hotărârile date pentru unificarea

jurisprudenţei de către Tribunalul Suprem și cele prin care sunt create norme de judecător

pentru a umple lacunele legislative (art. 10-3 din C. civ.). În Croația, Curtea Constituțională

este și instanță de recurs în cauzele în care s-a stabilit răspunderea disciplinară a magistraților.

29

De asemenea, pentru a evita o practică judiciară concurentă (și arareori benefică) a

jurisdicției constituționale și a celei ordinare, față de caracterizarea Curții Constituționale ca

fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România (art. 1 alin. 2 din Legea nr.

47/1992 republicată) și observând experiența altor state europene49

, controlul de

constituționalitate ar putea fi extins prin proxima modificare constituțională (și a Legii nr.

47/1992) și la toate actele cu caracter normativ, altele decât legile.

În perspectiva validării constituționale a unei largi și efective autonomii

administrative, Curtea Constituțională ar trebui să devină garantul acestei autonomii prin

atribuirea unui rol de arbitrul în soluționarea conflictelor de competență și pe verticală, nu

doar între cele trei puteri cum este ea astăzi.

Cum în ultima perioadă se observă o contestare crescândă a incompatibilităților în care

s-ar găsi o serie dintre parlamentari, considerăm că ar fi oportun ca validarea mandatului de

parlamentar, precum și constatarea încetării acestuia să revină Curții Constituționale.

Prin legea de organizare a Curții a fost completată o competență, completare ce a

scăpat ultimei revizuiri constituționale și care ar trebui introdusă acum în textul constituțional:

aceea ca proiectul unei legi constituționale să fie controlat din nou de Curte, după votul din

Parlament și înainte ca el să fie supus referendumului.

Considerăm că s-ar impune renunțarea la completarea competențelor Curții prin legea

sa organică, precum și la competența controlului constituționalității horărârilor Parlamentului,

care a expus Curtea Constituțională unor vehemente critici de imixtiune politică.

În fine, în condițiile în care s-ar renunța la încriminarea înaltei trădări, ce a făcut

obiectul atâtor dezbateri la noi și în dreptul francez, ar trebui acordată Curții Constituționale

competența judecării Președintelui României, în locul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

asimilând această procedură cu aceea de impeachment din dreptul american.

49

Austria, Cehia, Croația, Estonia, Germania, Letonia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

30

V. Concluzii

Controlul de constituționalitate reprezintă astăzi aproape un sine qua non pentru un

regim democratic, fiind larg receptat în lume, așa încât nu este surprinzător că și quasi-

totalitatea statelor din Uniunea Europeană l-au adoptat.

România este în această privință un exemplu aparte, deoarece a experimentat toate

modelele și tipurile de control de constituționalitate, fiind un pionier în promovarea

controlului de constituționalitate în Europa și exercitându-l, fie și într-o formă diluată, chiar și

în perioada regimului lui Ceaușescu.

Revenirea României la un control obiectiv de constituționalitate după Revoluția din

Decembrie 1989 s-a făcut prin renunțarea la tradiția antebelică și adoptarea modelului

kelsenian, răspândit în două treimi dintre țările Uniunii Europene. Curțile constituționale din

statele Uniunii prezintă tendința de a fi constituite din juriști recunoscuți, cu vechime

apreciabilă și de multe ori cu experiență în magistratură.

Competențele lor trec dincolo de simplul control al constituționalității normelor,

afirmându-se adeseori ca un arbitru în conflicte de competență, pe orizontală și verticală, ca

judecător electoral și referendar sau ca Înaltă Curte în judecarea unor demnitari, și în primul

rând al Președintelui. În exercitarea acestui evantai larg de competențe, curțile constituționale

europene au introdus o procedură de filtraj pentru a nu-și încărca rolul cu cereri inadmisibile

sau vădit nefondate.

Curtea Constituțională română a fost gândită inițial ca o copie ca Consiliului

Constituțional francez, în varianta de dinante de 2008, cu competențe reduse și circumscrise

unui control a priori. Aceste competențe au fost lărgite încă din momentul adoptării în 1991 a

Constituției, fără însă ca organizarea Curții să urmeze cursul acestei regândiri a rolului ei.

31

Sunt astfel de înțeles repetatele luări de poziție în sensul unei rescrieri a titlului V din

Constituție pe care le-am avut în vedere în studiul de față, fără a avea pretenția de a fi găsit

soluții la problemele cu care se confruntă justiția constituțională în România. Ceea ce am

încercat a fost doar de a crea un cadru și un suport discuțiilor atât de necesare pe marginea

acestui subiect. Avem convingerea însă că în purtarea acestor discuții ar trebui să ne amintim

de ceea ce spunea, după votarea Constituției în 1991, Alexandru Bîrlădeanu, copreşedinte al

Constituantei: „Problema este de a aplica întotdeauna corect Constituţia. Şi aceasta ţine de

instituţiile create şi de oamenii care le vor servi”.