T2_Aldo Rossi_Arhitectura Orasului_I.structura Artefactelor Urbane

8/13/2019 T2_Aldo Rossi_Arhitectura Orasului_I.structura Artefactelor Urbane

http://slidepdf.com/reader/full/t2aldo-rossiarhitectura-orasuluiistructura-artefactelor-urbane 1/23

1

Aldo Rossi, L’architettura della città, CittàStudi Edizioni, Torino, 2006 (1966)

Capitolul întâiStructura artefactelor urbane

Individualitatea artefactelor urbane

În descrierea unui oraş ne ocupăm în mod special de forma sa; această formă este un fapt concretcare se referă la o experienţă concretă: Atena, Roma, Paris. Aceasta este sintetizată în arhitecturaoraşului şi tocmai pornind de la această arhitectură voi cerceta problemele oraşului. Prin arhitecturaoraşului se pot înţelege două aspecte diferite; în primul caz este posibil să consideri oraşulasemănător unui mare obiect de manufactură, o operă de inginerie şi de arhitectură, mai mult saumai puţin mare, mai mult sau mai puţin complexă, care creşte în timp; în al doilea caz ne putemreferi la aspecte mai limitate ale oraşului, la artefacte urbane caracterizate de o arhitectură a lor şi,deci, de o formă a lor. În ambele cazuri, ne dăm seama că arhitectura nu reprezintă decât un aspectal unei realităţi mai complexe, cu o structură proprie, însă, în acelaşi timp, fiind ultimul fapt datverificabil al acestei realităţi, aceasta constituie punctul de vedere cel mai concret din care să poată fi abordată problema.

Dacă ne gândim la un artefact urban determinat, ne dăm seama mai uşor de cele spuse şi imediat seaşază în faţa noastră o serie de probleme ce se nasc din observarea acelui artefact; mai mult decâtatât, întrevedem şi întrebări mai puţin clare: acestea se referă la calitatea şi natura unică a fiecăruiartefact urban.

În toate oraşele Europei există palate mari, ansambluri arhitecturale sau aglomerări urbane careconstituie bucăţi întregi de oraş şi a căror funcţiune nu mai este cea iniţială. Mă gândesc acum laPalazzo della Ragione din Padova. Când vizităm un monument de acest tip, rămânem surprinşi de oserie de întrebări care sunt relaţionate intim cu acesta; şi, mai ales, rămânem impresionaţi de

pluralitatea funcţiunilor pe care o poate conţine o clădire de acest tip şi de felul în care acestefuncţiuni sunt, să zicem, complet independente de forma sa; totuşi, tocmai această formă ne rămâne în memorie, o trăim şi o parcurgem şi, mai mult, structurează oraşul.

Unde începe individualitatea acestei clădiri şi de unde provine? Individualitatea rezultă, f ără îndoială, din forma sa mai degrabă decât din materia sa, chiar dacă aceasta din urmă estepreponderentă; însă rezultă şi din felul în care forma sa este complicată şi organizată în spaţiu şitimp. Ne dăm seama că, dacă obiectul arhitectural pe care îl examinăm ar fi, de exemplu, construitrecent nu ar fi avut aceeaşi valoare; în acest ultim caz, arhitectura sa, în sine, ar fi, poate, de judecat,am putea să vorbim de stilul său şi deci de forma sa, însă acestea nu ar prezenta acea bogăţie demotive cu ajutorul cărora recunoaştem un artefact urban.

Unele valori şi funcţiuni iniţiale au rămas, altele s-au schimbat complet; despre unele aspecteformale avem o certitudine în ceea ce priveşte stilul, în timp ce altele sugerează aporturi îndepărtate;



2

cu toţii ne gândim la valorile rămase şi trebuie să constatăm că, deşi aceste valori au legăturile lor înmaterialitatea clădirii (şi fie aceasta unica dată empirică a problemei), noi totuşi ne referim la ele cala nişte valori spirituale.

În acest punct ar trebui să vorbim de ideea pe care o avem despre această clădire, de memoriagenerală a acestei clădiri în calitate de produs al unei comunităţi şi de raportul pe care, prin

intermediul ei, îl avem cu comunitatea.

De asemenea, se întâmplă ca, în timp ce vizităm o clădire precum Palazzo della Ragione şiparcurgem oraşul să avem experienţe diferite, impresii diferite. Există persoane care detestă un locpentru că este legat de un moment nefericit din viaţa lor, alte persoane care recunosc unui loc uncaracter favorabil; inclusiv aceste experienţe şi suma lor constituie oraşul. În acest sens trebuie să recunoaştem o calitate a spaţiului, chiar dacă este extrem de dificil pentru educaţia noastră modernă.Acesta era sensul cu care anticii consacrau un loc şi acest lucru presupunea un tip de analiză multmai aprofundată faţă de cea simplificatoare care ne este oferită de unele teste psihologice care sereferă numai la lizibilitatea formelor.

A fost de ajuns să ne oprim puţin să considerăm un singur artefact urban ca o serie de întrebări să apară în faţa noastră; în principiu, acestea se raportează la unele teme majore cum ar fiindividualitatea, locus-ul, proiectarea, memoria; iar cu acestea se delimitează un tip de cunoaştere aartefactelor urbane mai complet şi diferit de cel cu care suntem familiari; este de văzut acum cât deconcretă este această cunoaştere.

Repet că aş vrea să mă ocup de acest „concret” prin intermediul arhitecturii oraşului, prinintermediul formei, deoarece aceasta pare să sintetizeze caracterul total al artefactelor urbane,inclusiv originea lor. Pe de altă parte, descrierea formei constituie totalitatea datelor empirice alestudiului nostru şi poate fi îndeplinită prin termeni obiectivi; aceasta este, în parte, ceea ceintenţionam cu morfologia urbană, descrierea formelor unui artefact urban, însă aceasta nu estedecât un moment, un instrument. Ea ne aproprie de cunoaşterea structurii, însă nu se identifică cuaceasta. Toţi cercetătorii fenomenului urban s-au oprit în faţa structurii artefactelor urbane,declarând totuşi că, peste elementele listate, era „sufletul oraşului”, cu alte cuvinte era calitateaartefactelor urbane. Astfel, geografii francezi au pus la punct un important sistem descriptiv, însă nuau încercat să cucerească ultima redută a studiului lor: după ce au indicat că oraşul seautoconstruieşte în totalitatea lui, şi că acest fapt constituie chiar „la raison d’être” a oraşului, aulăsat neexplorată semnificaţia structurii intuite. Nici nu ar fi putut face altfel cu premisele de la careplecaseră; toate aceste studii au respins o analiză a concretului care există în fiecare artefact urban.

Artefactele urbane ca operă de artă

Vom încerca în continuare să examinăm în linii mari aceste studii; în acest moment este necesar să introducem o observaţie fundamentală şi să ne referim la câţiva autori care ghidează această cercetare.

Interogând individualitatea şi structura unui artefact urban unic s-a pus, de fapt, o serie de întrebărial cărei întreg poate constitui un sistem capabil să analizeze o operă de artă. Acum, chiar dacă toată cercetarea de faţă a fost condusă în aşa fel încât să stabilească natura artefactelor urbane şi

identificarea lor, se poate afirma uşor că admitem că în natura artefactelor urbane există ceva care le



3

face similare operei de artă, şi nu doar metaforic. Acestea sunt atât o construcţie cu materia, cât şicu ceva diferit: sunt condiţionate, dar şi ele condiţionează la rândul lor1.

Acest caracter artistic al artefactelor urbane este legat de calitatea lor, de unicum-ul lor; aşadar, deanaliza şi definiţia lor. Această chestiune este extrem de complexă. Nepunând la socoteală aspectelepsihologice ale chestiunii, credem că artefactele urbane sunt complexe în sine şi că noi am putea să

le analizăm, însă ne-ar fi dificil să le definim. M-a interesat întotdeauna în mod special naturaacestei probleme şi sunt convins că aceasta priveşte în mod direct arhitectura oraşului.

Luaţi ca exemplu un artefact urban oarecare, o clădire, o stradă, un cartier, şi descrieţi-l; vor ieşi laiveală toate acele dificultăţi cu care ne-am confruntat în paginile precedente vorbind de Palazzodella Ragione din Padova. O parte din aceste dificultăţi vor depinde şi de ambiguitatea limbajuluinostru, şi o parte din ele vor putea fi depăşite, însă va rămâne întotdeauna un tip de experienţă posibil doar pentru cine va parcurge acea clădire, acea stradă, acel cartier.

Conceptul pe care îl putem construi în privinţa unui artefact urban va fi întotdeauna întrucâtvadiferit de tipul de cunoaştere al cuiva care trăieşte acel artefact urban. În orice caz, aceste

consideraţii pot delimita sarcina noastră; este posibil ca aceasta să constea mai ales în definireaacelui artefact urban din punctul de vedere al fabricării sale de mâna omului. Cu alte cuvinte,definirea şi clasificarea unei străzi, unui oraş, unei străzi în oraş; şi locul acestei străzi, funcţiuneasa, arhitectura sa şi, în continuare, sistemele stradale posibile în oraş şi multe altele.

Aşadar, trebuie să ne ocupăm de geografia urbană, de topografia urbană, de arhitectură şi de altediscipline. Deja începând de aici chestiunea nu este uşoară, însă pare posibilă, iar în paragrafeleurmătoare vom încerca să facem o analiză în acest sens. Aceasta înseamnă că, la modul general,vom putea stabili o geografie logică a oraşului; aceasta geografie logică va trebui să fie aplicată maiales problemelor de limbaj, de descriere, de clasificare. Chestiunile fundamentale, cum ar fi celetipologice, încă nu au fost subiectul unui studiu serios şi sistematic în câmpul ştiinţelor urbane. Labaza clasificărilor existente sunt prea multe ipoteze neverificate şi, în consecinţă, generalizări lipsitede sens.

Însă, chiar în interiorul ştiinţelor menţionate observăm un tip de analiză mai vast, mai concret şi maicomplet al artefactelor urbane; această analiză priveşte oraşul ca pe „realizarea umană prinexcelenţă”, priveşte poate chiar şi acele lucruri care se pot cunoaşte doar trăind la propriu unartefact urban determinat. Această concepţie a oraşului, sau, şi mai bine, a artefactelor urbane caoperă de artă străbate studiul oraşului însuşi; şi, sub formă de intuiţii şi diferite descrieri, o putem

1 În introducerea celei mai frumoase cărţi ale sale, Mumford a exprimat acest lucru, alegând termenii cei mai complecşi

şi stimulanţi din studiile despre oraş. În special toată acea literatură anglo-saxonă pe care el a dezvoltat-o (f ără a excludeestetismul victorian). Readuc în atenţie o bucată din traducerea italiană: «Oraşul este un fapt natural precum o grotă, uncuib, un furnicar. Însă este şi o operă de artă conştientă, şi înglobează în structura sa colectivă multe forme de artă maisimple şi mai individuale. Gândirea ia forma în oraş; şi, la rândul lor, formele urbane condiţionează gândirea. Deoarecespaţiul, cu nimic mai prejos decât timpul, este organizat în mod ingenios în oraş; în liniile şi contururile incintei, înstabilirea planurilor orizontale şi culmilor verticale, în folosirea sau contrastul cu conformaţia naturală [...]. Oraşul este,

în acelaşi timp, şi un instrument material de viaţa colectivă, şi un simbol al acelei comuniuni de scopuri şi consensuri cese naşte în circumstanţe favorabile. Alături de limbaj, oraşul este, poate, cea mai mare operă de artă a omului». LewisMumford, The culture of cities, New York 1938, ed. ital. Milano 1954.Oraşul ca operă de artă devine deseori conţinutul şi experienţa de neînlocuit în opera multor artişti: deseori numele loreste legat de un oraş. Ca exemplu de o importanţă specială pentru o cercetare a raporturilor între oraş şi opera literară şipentru motivul oraşului ca operă de artă, a se vedea discursul lui Thomas Mann în legătură cu oraşul Lübeck. ThomasMann, Lübeck als geistige Lebensform, în Zwei Festreden, Leipzig 1945.

Complexitatea analizei structurii urbane apare deja în formă modernă în jurnalul de călătorie al lui Montaigne şi sedevoltă în operele cercetătorilor, călătorilor şi artiştilor perioadei iluministe. Michel Eyquem de Montaigne, Journal devoyage en Italie par la Suisse et l’Allemagne en 1580 et 1581, Paris 1774.



4

întâlni în artiştii tuturor epocilor şi în multe manifestări ale vieţii sociale şi religioase: şi, în acestsens, ea este întotdeauna legată de un loc precis - un loc, un eveniment şi o formă în oraş.

Chestiunea oraşului ca operă de artă a fost pusă explicit şi în mod ştiinţific mai ales prin concepţianaturii artefactelor colective şi credem că orice cercetare urbană nu poate ignora acest aspect alproblemei. În ce fel se raportează artefactele urbane la operele de artă? Toate marile manifestări ale

vieţii sociale au în comun cu opera de artă faptul de a fi născute din viaţa inconştientă. Acest niveleste colectiv în primul caz, individual în al doilea; însă diferenţa este secundară, deoarece unele suntproduse ale publicului, altele produse pentru public: tocmai publicul le oferă un numitor comun.

Punând problema în acest fel, Claude Lévi-Strauss a adus studiul oraşului într-un domeniu cu otematică plină de dezvoltări neprevăzute. În plus, a atras atenţia asupra faptului că, mai mult decâtcelelalte opere de artă, oraşul se situează între elementul natural şi cel artificial, obiect al naturii şisubiect al culturii2. Acest tip de analiză a fost dus mai departe şi de Maurice Halbwachs, prinobservarea faptului că imaginaţia şi memoria colectivă sunt caracteristici tipice ale artefactelorurbane.

Aceste studii ale oraşului surprins în toată complexitatea sa structurală au un precursor, chiar dacă neaşteptat şi puţin cunoscut, în Carlo Cattaneo. Cattaneo nu a abordat niciodată în mod explicitchestiunea caracterului artistic al artefactelor urbane, însă strânsa legătură pe care o au în gândireasa artele şi ştiinţele, ca aspecte ale dezvoltării minţii umane în realitatea concretă, anticipează acesttip de abordare. Ne vom ocupa apoi de concepţia sa despre oraş ca principiu ideal al istoriei, desprelegătura între mediul rural şi cel urban şi despre alte chestiuni gândite în legătură cu artefacteleurbane. Deocamdată ne interesează să vedem cum se raportează el la oraş; mai mult, Cattaneo nicinu va face distincţie între mediul urban şi cel rural, întrucât totalitatea locurilor locuite este operaomului. «Fiecare regiune se distinge de cele sălbatice prin aceasta, şi anume că este un depozitimens de muncă. [...] Prin urmare, nouă zecimi din acel pământ nu este opera naturii; este operamâinilor noastre; este o patrie artificială»3.

2 Claude Lévi-Strauss, Tristes Tropiques, Paris 1955.«La ville...la chose humaine par excellence». Autorul introduce primele consideraţii asupra calităţii spaţiului şi asupracaracterelor misterioase ale evoluţiei oraşului. În comportarea fiecărui individ totul este raţional, însă acesta nu este unmotiv pentru a nu regăsi în oraş un moment care ţine de inconştient; pentru aceasta, oraşul, în raportul dintre individ şicolectivitate, oferă un contrast straniu.Pag. 122: «...Ce n’est donc pas de façon métaphorique qu’on a le droit de comparer - comme on l’a si souvent fait - uneville à une symphonie ou à un poème; ce sont des objets de même nature. Plus précieuse peut-être encore, la ville sesitue au confluent de la nature er de l’artifice». În consideraţiile autorului asupra argumentului se reîntâlnesc studiile denatură ecologică, raporturile între om şi ambient şi între om şi conformarea ambientului.A înţelege oraşul în mod concret presupune surprinderea individualităţii locuitorilor; individualitate ce este bazamonumentelor însele. «Comprendre une ville, c’est, par delà ses monuments, par delà l’histoire inscrite dans ses pierres,

retrouver la manière d’ être particulière de ses habitants».3 Carlo Cattaneo, Agricoltura e morale, în «Atti della Società d’incoraggiamento d’arti e mestieri», Milano 1845.În aceste pagini, autorul oferă cadrul complet al concepţiei sale asupra «faptelor naturale», într-o analiză undelingvistica, economia, istoria, geografia, dreptul, geologia, sociologia, politica concură în individualizarea structuriiartefactelor.Pe lângă moştenirea iluministă, pozitivismul său se concretizează în faţa fiecărei probleme. «Limba germană cheamă cuaceeaşi voce arta de a construi şi arta de a cultiva; numele agriculturii ( Ackerbau) nu sună a cultivare, ci a construcţie;ţăranul este cineva care edifică ( Bauer ). Când ignorantele triburi germanice au văzut, la umbra acvilei romane,edificarea podurilor, străzilor, zidurilor, şi, cu puţin efort deosebit, transformarea malurilor intacte ale Rinului şi Mosel-ului în podgorii, acestea au îmbrăţişat toate acele opere cu un singur nume. Da, un popor trebuie să î şi edifice câmpurileprecum oraşele» (pag. 4).Podurile, străzile, zidurile sunt începutul unei transformări; această transformare conformează ambientul uman şi devineea însăşi istorie.

Claritatea acestui mod de a pune problema face din Cattaneo unul dintre primii urbanişti în sens modern, când estevorba de probleme teritoriale; a se vedea intervenţia sa în problemele care apăreau în urma implementării noilor căiferate. Astfel comentează Gabriele Rosa în biografia dedicată lui Carlo Cattaneo: «Aşadar, era vorba de deschidereaarterei între Milano şi Veneţia. Matematicienii studiau, în mod rigid, chestiunea geografică, f ăcând abstracţie de



5

Oraşul şi regiunea, pământul agricol şi pădurile devin lucruri umane deoarece sunt un imens depozitde eforturi umane, sunt operele mâinilor noastre; însă, în ceea ce priveşte patria artificială şi lucrulconstruit, acestea sunt şi martori ai valorilor, sunt permanenţă şi memorie. Oraşul există în istoriasa.

Aşadar, raportul între loc şi oameni, pe de o parte, şi opera de artă - ca fapt final, în mod esenţialdecisiv şi ce confirmă şi orientează evoluţia către o finalitate estetică, pe de altă parte, ne impune unmod complex de studiu al oraşului.

Fireşte că ar trebui să ţinem cont şi de felul în care oamenii se orientează în oraş, de evoluţia şiformarea simţului lor spaţial; după părerea mea, această parte constituie domeniul cel mai importantal unora dintre studiile recente americane şi, în mod special, cercetarea întreprinsă de Kevin Lynch;adică partea aferenta conceperii spaţiului bazată, în mare parte, pe studii de antropologie şi pecaracteristicile urbane.

Observaţii de acest tip au fost f ăcute şi de Max Sorre asupra unui material analog: şi mai ales asupra

observaţiilor lui Mauss în legătură cu corespondenţa între numele grupurilor şi numele locurilor lapopulaţia eschimosă. Ar fi poate util să ne întoarcem la aceste argumente; pentru moment, toateacestea ne folosesc în chip de introducere a cercetării şi vor trebui reluate în acel moment când vomfi luat deja în considerare un număr major de aspecte ale artefactelor urbane până la încercarea de a

înţelege oraşul ca pe o mare reprezentare a condiţiei umane.

Încercăm să citim această reprezentare prin intermediul scenei sale fixe şi profunde: arhitectura.Uneori mă întreb cum de nu s-a analizat niciodată arhitectura pentru această valoare profundă a sa:de înf ăptuire umană care formează realitatea şi configurează materia conform unei concepţiiestetice. Şi, astfel, arhitectura nu este numai locul condiţiei umane, ci şi o parte din această condiţie,reprezentată în oraş şi în monumentele sale, în cartiere, în locuinţe, în toate artefactele urbane carerezultă din spaţiul locuit. De pe această scenă, teoreticienii s-au aplecat asupra structurii urbane,

încercând mereu să sesizeze care erau punctele fixe, adevăratele noduri structurale ale oraşului,acele puncte de unde merge înainte acţiunea raţiunii.

În acest punct reiau ipoteza oraşului ca obiect creat de om, ca operă de arhitectură şi inginerie cecreşte în timp; aceasta este una dintre cele mai sigure ipoteze cu care putem să lucrăm4.

Împotriva multelor denaturări probabil că ar putea fi valoros sensul dat cercetării de către CamilloSitte, atunci când acesta caută legile construcţiei oraşului care depăşeau simplele date tehnice şidădeau seama din plin de „frumuseţea” tramei urbane, a formei aşa cum este ea citită: «Astăzi avem

trei sisteme principale de a construi oraşul: sistemul ortogonal, sistemul radial şi sistemul

populaţie, de istorie, de economia locală, elemente incompatibile cu liniile matematice. Era nevoie de mintea profundă şi versatilă a lui Cattaneo pentru a pune într-o lumină limpede această chestiune nouă şi gravă [...]. El a căutat aceadirecţie care ar fi promis mai multă lărgime în ceea ce priveşte profitul privat şi utilitatea publică. A spus că opera nutrebuie să se sacrifice în faţa tiraniei terenului; că scopul nu era de a circula repede, cât de a face profitabilă viteza; că deplasările dus-întors sunt accentuate pe distanţe mici; că maximul curent ar trebui să fie pe linia care leagă centreleputernice şi antice, şi că, în Italia, cel ce trece cu vederea dragostea pentru regiunile locale va semăna întotdeauna înnisip».4 Pentru ideea de oraş văzut ca lucru f ăcut de om, a se vedea: Oskar Handlin, John Burchard (ed.), The Historian andthe City, Cambridge (Mass.) 1963. În studiul lui John Summerson, Urban Forms, se vorbeşte de „city as an artifact”(pag. 166), şi în acela al lui Anthony N.B.Garvan, Proprietary Philadelphia as an artifact , după ce a explicat termenuldin punctul de vedere arheologic şi antropologic, se susţine că: «If, therefore, the term can be applied to an urban

complex at all, it should be applied in such a way as to seek all those aspects of the city and its life for which thematerial structure, buildings, streets, monuments were properly the tool or artifact» (pag. 178).În acest sens vorbeşte Cattaneo de oraş, ca lucru fizic, construcţie a lucrului uman: «Efortul a construit case, diguri,canale, străzi», vezi nota 3.



6

triunghiular. Variantele rezultă, în general, din combinaţii ale celor trei metode. Toate acestesisteme au o valoare artistică nulă; scopul lor exclusiv este acela de regularizare a reţelei stradale;este, aşadar, un scop pur tehnic. O reţea stradală foloseşte doar la circulaţie, nu este o operă de artă,pentru că nu conţine sensuri şi nu poate fi percepută complet decât pe hartă. Tocmai de aceea înpaginile anterioare nu am adus în discuţie reţeaua stradală: nici vorbind de Atena sau de Romaantică, nici de Veneţia sau Nürnberg. Din punctul de vedere artistic ne este perfect indiferent. Este

important din perspectiva artistică numai ceea ce poate fi îmbrăţişat cu privirea, ceea ce poate fivăzut: aşadar, o singură strada, o singură piaţa»5.

Avertismentul lui Sitte este important pentru empirismul său; şi, după părerea mea, aici se poateraporta la anumite experienţe americane de care vorbeam mai înainte, în care natura artistică sepoate echivala cu capacitatea de a evoca imagini. Fără dubiu, lecţia lui Sitte poate fi valabilă

împotriva multelor denaturări. Aceasta se referă la tehnica construcţiei urbane; va exista întotdeaunamomentul concret al proiectării unei pieţe şi un principiu de transmitere logică a cunoştinţelor dinacest proiect. Însă modelele vor fi, întotdeauna, măcar într-un fel, o stradă sau o piaţă înindividualitatea lor.

Pe de altă parte, lecţia lui Sitte conţine şi un mare echivoc; acela că oraşul, ca operă de artă, ar fireductibil la câteva episoade artistice sau la lizibilitatea sa şi, în fine, nu la experienţa sa concretă.Dimpotrivă, noi credem că totalitatea este mai importantă decât părţile; şi că doar artefactul urban întotalitatea sa, de la sistemul stradal şi topografia urbană până la lucrurile care se pot cunoaşte într-oplimbare de-a lungul unei străzi, toate constituie această totalitate. Este firesc ca această arhitectură totală să fie explorată prin părţile sale.

Vom începe aşadar de la o chestiune care deschide calea problemei clasificărilor; aceea a tipologieiclădirilor şi a raportului acestora cu oraşul. Raport ce constituie, de fapt, ipoteza de fond a acesteicărţi şi pe care îl vom analiza din diferite puncte de vedere, considerând întotdeauna clădirile cafiind momente şi părţi ale unui întreg care este oraşul.

Această poziţie era clară teoreticienilor iluminişti ai arhitecturii. În lecţiile sale de la ŞcoalaPolitehnică, Durand scria: «De même que les murs, les colonnes etc. sont les éléments dont secomposent les édifices, de même les édifices sont les éléments dont se composent les villes»6.

Chestiuni tipologice

Concepţia artefactelor urbane ca operă de artă deschide calea studiului tuturor acelor aspecte ceaduc lumină în privinţa structurii oraşului. Oraşul, în calitate de „realizare umană prin excelenţă”,este constituit din arhitectura sa şi din toate acele lucrări ce transformă în mod real natura.

Oamenii din epoca de bronz au adaptat peisajul la necesităţile sociale construind insule artificialedin cărămizi şi săpând puţuri, canale de scurgere, cursuri de apă. Primele case izolează locuitorii demediul extern şi le oferă o climă controlată de om: dezvoltarea nucleului urban extinde încercareade control către crearea şi extinderea unei microclime. În satele neolitice regăsim deja primatransformare a lumii conform necesităţilor omului. Patria artificială este la fel de veche ca omul.

5 Camillo Sitte, Der Städtebau nach seinen künsterlischen Grundsätzen, Viena 1889, ed. ital. Milano 1953, cu preambulde Luigi Dodi. Este interesantă biografia culturală a lui Sitte care este, în esenţă, aceea a unui specialist; a studiat laPolitehnica din Viena şi a fondat, în 1875, Staatsgewerbeschule în Salzburg şi apoi cea de la Viena.6 Jean-Nicolas-Louis-Durand, Précis des leçons d’architecture données à l’École Polytechnique , Paris 1802-1805.



7

În acelaşi sens cu aceste transformări se constituie primele forme şi primele tipuri de locuinţe, şiapoi templele şi edificiile mai complexe. Aşadar, tipul se constituie treptat conform necesităţilor şi

în funcţie de idealurile de frumuseţe; unic şi totuşi extrem de variat în societăţi diferite, tipul estelegat de forma şi modul de viaţă. Este deci logic ca acest concept al tipului să devină treptatfundamentul arhitecturii şi să revină atât în practică, cât şi în tratate.

Susţinem aşadar importanţa chestiunilor tipologice; importante chestiuni tipologice au străbătutdintotdeauna istoria arhitecturii şi acestea se ridică, în mod normal, atunci când se înfruntă probleme urbane. Autori de tratate precum Milizia nu definesc deloc tipul, însă afirmaţii precumurmătoarea pot fi incluse în acest concept: «Comoditatea oricărui edificiu cuprinde trei obiecteprincipale: 1. situl său, 2. forma sa, 3. distribuţia părţilor sale».

Aşadar, ne gândim la conceptul de tip ca la ceva permanent şi complex, un enunţ logic ce există înaintea formei, pe care apoi o constituie.

Unul dintre cei mai mari teoreticieni de arhitectură, Quatremère de Quincy a înţeles importanţaacestor probleme şi a dat o definiţie magistrală tipului şi modelului.

«Cuvântul „tip” nu reprezintă atât imaginea unui lucru de copiat sau de imitat perfect, cât ideea unuielement ce trebuie el însuşi să servească drept regulă modelului. [...] Modelul, înţeles ca execuţiepractică a artei, este un obiect care trebuie repetat ca atare; „tipul” este, dimpotrivă, un obiect după care fiecare î şi poate concepe lucrările, care nu vor semăna între ele. Totul este precis şi dat înmodel; totul este mai mult sau mai puţin vag în „tip”.Vedem aşadar că imitarea „tipurilor” nu arenimic ce spiritul şi sentimentul nu ar putea recunoaşte. [...].În fiecare ţară, arta de a fabrica este, de regulă, născută dintr-un germen preexistent. În toate estenecesar un antecedent; nimic, în niciun domeniu, nu vine din nimic; iar acest lucru nu poate să nufie aplicat tuturor invenţiilor umane. Astfel, noi vedem că toate, în ciuda schimbărilor ulterioare, auconservat principiul lor elementar întotdeauna clar şi evident sentimentului şi raţiunii. Este ca un felde nucleu interior pe lângă care s-au aglomerat şi coordonat ulterior acele dezvoltări şi variaţii deforme la care obiectul era susceptibil. De aceea au ajuns la mii de lucruri noi în fiecare domeniu şi,pentru a le înţelege scopurile, una dintre principalele preocupări ale filosofiei şi ştiinţei este de a lecăuta originea şi cauza primitivă. Iată ceea ce trebuie să se numească „tip” în arhitectură, ca în oricealtă ramură a invenţiilor şi instituţiilor umane. [...] Am pătruns adânc în această discuţie pentru aface să se înţeleagă bine valoarea cuvântului „tip”, considerată metaforic într-o serie de opere, şigreşeala celor care, ori nu îl recunosc pentru că nu este un model, ori îi schimbă înf ăţişarea,impunându-i rigoarea unui model ce presupune condiţia de copie identică»7.

În prima parte a pasajului, autorul respinge posibilitatea tipului ca ceva de imitat sau copiat, pentrucă în acest caz nu ar mai fi, cum afirmă a doua parte a propoziţiei, „creaţia modelului”, adică nu s-ar

mai face arhitectură. A doua parte afirmă că în arhitectură (model sau formă) există un element ce joacă un rol propriu, al său, aşadar nu ceva la care obiectul arhitectural s-a adecvat în conformareasa, ci este ceva ce este prezent în model. Acesta este, în realitate, regula, principiul constitutiv alarhitecturii.

În mod logic, se poate spune că acest ceva este o constantă. Un argument de acest tip presupuneconceperea artefactului arhitectural ca pe o structură ce se revelează şi este recognoscibilă în însuşiartefactul arhitectural. Dacă acest ceva, pe care îl putem numi elementul tip sau, mai simplu, tipul,

7 Antoine Chrysostôme Quatremère de Quincy, Dictionnaire historique d’Architecture, Paris 1832.Definiţia lui Quatremère a fost reluată recent de G. C. Argan şi dezvoltată cu un interes deosebit. Giulio Carlo Argan,

Sul concetto di tipologia architettonica, reluat în Progetto e destino, Milano 1965.Pentru această problemă, a se vedea: Louis Hautecoeur, Histoire de l’architecture clasique en France, tom V, Paris1953. Pag. 122: „Comme l’a rappelé Schneider, Quatremère professait que il y a „corrélation entre les dimensions et lesformes et les impressions que notre esprit en reçoit”» (R. Schneider, Quatremère de Quincy, cit. în Hautecoeur).



8

este o constantă, atunci acesta este posibil de întâlnit în toate artefactele arhitecturale. Este, deci, şiun element cultural şi, în acest chip, poate fi cercetat în diferitele artefacte arhitecturale; tipologiadevine într-un sens larg momentul analitic al arhitecturii, uşor de identificat la nivelul artefactelorurbane.

Tipologia se prezintă deci ca studiul tipurilor nereductibile ale elementelor unui oraş, precum şi ale

unei arhitecturi. Chestiunea oraşelor monocentrice şi a edificiilor centrale este o chestiunetipologică specifică; niciun tip nu se identifică cu forma, chiar dacă toate formele arhitecturale pot fireduse la tipuri.Acest proces de reducere este o operaţie logică necesară; şi nu este posibil să vorbeşti de problemede formă ignorând aceste presupuneri. În acest sens, toate tratatele de arhitectură sunt şi tratate detipologie şi în proiectare este dificil să distingi cele două momente.Tipul este, deci, constant şi prezintă un caracter de necesitate; însă, chiar şi determinate, tipurilereacţionează dialectic la tehnică, funcţiuni, stil, caracter colectiv şi moment individual alartefactului arhitectural.

Este cunoscut faptul că planul de tip central este un tip fix şi constant, de exemplu, în arhitectura

religioasă; însă, chiar şi aşa, de fiecare dată când se alege un astfel de tip sunt create motivedialectice cu arhitectura acelei biserici, cu funcţiunile sale, cu tehnica constructivă şi, în fine, cucolectivitatea ce participă la viaţa acelei biserici.

Tind să cred că tipurile de locuinţe nu s-au modificat din Antichitate până astăzi, însă acest lucru nu înseamnă deloc a susţine că nu s-a schimbat modul de viaţă în acest interval şi că nu mai există mereu posibile moduri de viaţă noi.

Casa cu cursive este o schemă veche şi prezentă în toate casele urbane pe care dorim să le analizăm;un coridor care degajă camerele este o schemă necesară; însă sunt diferenţe mari şi multe întrefiecare casă reprezentând acest tip în epoca ei.În final putem spune că tipul este chiar ideea arhitecturii, este cel mai apropiat de esenţa ei. Este,deci, ceea ce, în ciuda oricărei schimbări, s-a impus mereu „sentimentului şi raţiunii”, ca principiual arhitecturii şi al oraşului.

Problema tipologiei nu a fost niciodată tratată într-o formă sistematică şi cu amploarea necesară;astăzi acest lucru începe să se întâmple în şcolile de arhitectură şi va aduce rezultate bune. Suntchiar convins că arhitecţii înşişi, dacă doresc să lărgească şi să fundamenteze munca lor, vor trebuisă se ocupe din nou de teme de această natură8.

Nu ne mai este posibil să ne ocupăm aici de această chestiune. Acceptăm deci faptul că tipologia

este ideea unui element ce joacă un rol propriu în constituirea formei; şi că aceasta este o constantă.

8 Între noile aspecte ale cercetării realizate de arhitecţi asupra problemelor tipologice sunt interesante îndeosebi lecţiileţinute de Carlo Aymonino la Istituto Universitario di Architettura din Veneţia.Carlo Aymonino, La formazione del concetto di tipologia edilizia, în AA.VV., La formazione del concetto di tipologiaedilizia. Atti del corso di caratteri distributivi degli edifici. Anno accademico 1964-1965, Istituto Universitario diArchitettura di Venezia, Veneţia 1965.«Putem aşadar încerca să individualizăm unele „caractere” ale tipologiilor mediului construit ce ne permit să le definimmai bine: a) unicitatea temei, chiar dacă subdivizată în una sau mai multe activităţi, din care se poate deriva oelementaritate (sau simplitate) remarcabilă a organismului; acest lucru este valabil şi pentru cazurile mai complexe; b)indiferenţa - în modul teoretic de a pune problema - fa ţă de context, mai precis faţă de o anumită localizare urbană (din

care derivă un remarcabil caracter interschimbabil al acesteia?) şi constituirea unui raport numai cu planimetria proprie,ca unică limita posibil de folosit (un raport incomplet); c) depăşirea regulamentelor de urbanism, în măsura în care tipuleste individualizat prin chiar forma sa arhitecturală. Tipul este de fapt condiţionat şi de regulamente (igienice, desiguranţă etc.), însă nu numai de acestea» (pag. 9).



9

Va fi vorba de observarea modalităţilor în care acesta se întâmplă şi, apoi, de valoarea efectivă aacestui rol.

Este sigur că toate studiile pe care le deţinem în acest domeniu nu şi-au pus foarte atent această problemă, cu excepţia câtorva şi a încercărilor actuale de depăşire. Aceste studii au eludat mereutipul, reorientând tema în căutarea a altceva, şi anume funcţiunea. Deoarece această chestiune a

funcţiunii este de o importanţă absolut deosebită în câmpul studiilor noastre, vom încerca să vedem în continuare cum aceasta a apărut în studiile referitoare la oraş şi la artefactele urbane în general şicum a evoluat. Se poate spune imediat că problema funcţiunii s-a pus în momentul în care - şiacesta este primul pas de f ăcut - s-a pus problema descrierii şi clasificării. Astăzi, clasificărileexistente nu au mers, în cea mai mare parte, mai departe de problema funcţiunii.

Critica funcţionalismului ingenuu

Am indicat principalele aspecte care ies la iveală în relaţie cu un artefact urban; între acestea,individualitatea, locus-ul, memoria, însuşi proiectul. Nu a fost menţionată funcţiunea.

Cred că explicarea artefactelor urbane prin funcţiunea lor nu este o opţiune atunci când este vorbade punerea în lumină a constituţiei şi conformaţiei lor; se vor da exemple de artefacte urbanevaloroase a căror funcţiune s-a schimbat în timp sau care nu au o funcţiune specifică. Aşadar, esteevident că una din tezele acestui studiu -ce doreşte să afirme valorile arhitecturii în studiul oraşului-este aceea de a nega această explicare prin funcţiune a tuturor artefactelor urbane; eu chiar susţin că această explicaţie nu numai că nu este revelatoare, dar este şi regresivă, deoarece împiedică studierea formelor şi cunoaşterea lumii arhitecturii conform legilor sale adevărate.

Trebuie să spunem că acest lucru nu înseamnă respingerea conceptului de funcţiune în sensul săupropriu, şi anume acela algebric, în care valorile sunt posibil de cunoscut una în funcţie de cealaltă şi care încearcă să stabilească legături mai complexe între funcţiuni şi formă, legături ce nu suntcele liniare de cauză-efect, dezminţite de realitate. Ceea ce respingem este tocmai acest ultimconcept al funcţionalismului, dictat de un empirism ingenuu, conform căruia funcţiunile determină forma şi constituie, în mod univoc, artefactul urban şi arhitectura.

Un astfel de concept al funcţiunii, luat cu împrumut din domeniul fiziologiei, asimilează forma unuiorgan pentru care funcţiunile sunt acelea ce justifică formarea sa şi dezvoltarea sa, iar alterărilefuncţiunii implica alterarea formei. Cele două curente principale ce au parcurs arhitectura modernă,

funcţionalismul şi arhitectura organică, dezvăluie astfel propria rădăcina comună şi cauzaslăbiciunii şi ambiguităţii lor fundamentale. Formei i se neagă astfel cele mai complexe motivaţiiale sale; pe de o parte, tipul se reduce la o pură schema distributivă, o diagramă de trasee, pe de altă parte, arhitectura nu posedă nicio valoare autonomă. Intenţionalitatea estetică şi necesitatea cepreced artefactele urbane şi stabilesc reciproc legături complexe nu mai pot fi analizate.

Cu toate că funcţionalismul are origini ceva mai depărtate, acesta a fost enunţat şi aplicat în modclar de Bronislaw Malinowski; acest autor face referinţe explicite la manufactură, la obiect, la casă.«Luaţi exemplul locuinţei umane. [...] Aici trebuie ţinut cont de funcţiunea integrală a obiectuluiatunci când se studiază fazele diferite ale procesului tehnologic de construcţie şi elementelestructurii sale»9. De la o astfel de punere de problemă se ajunge uşor la a considera doar motivele

9 Bronislaw Malinowski, A Scientific Theory of Culture and other Essays, Chapel Hill 1944, ed. ital. Milano 1962.Funcţionalismul în geografie. Conceptul de funcţiune a fost introdus de Ratzel în 1891 şi, împrumutat din fiziologie,asimilează oraşul unui organ; funcţiunile oraşului sunt doar cele ce justifică existenţa şi dezvoltarea sa. Studii mai



10

pentru care sunt utile manufactura, obiectul, casă. Întrebarea: «La ce folosesc?» ajunge să facă locunei justificări simple, blocând analiza a ceea ce este real.

Această concepere a funcţiunii este apoi asumată de toată gândirea arhitecturală şi urbană, şi maiales în domeniul geografiei, până la a caracteriza prin funcţionalism şi organicitate, după cum s-avăzut, mare parte a arhitecturii moderne. În încercarea de a clasifica oraşul, funcţionalismul devine

preeminent faţă de peisajul urban şi formă; deşi mulţi autori emit îndoieli în privinţa validităţii şiexactităţii unei clasificări de acest tip, aceştia susţin că nu ar exista o alternativă concretă pentru oclasificare eficace. Astfel Georges Chabot10, după ce declarase imposibilitatea de a da o definiţieprecisă a oraşului deoarece pe lângă aceasta rămâne întotdeauna un reziduu imposibil de discernut

în mod precis, ulterior se orientează către funcţiuni, chiar dacă le admite repede insuficienţa.

Oraşul ca grupare este explicat chiar pe baza acelor funcţiuni dorite de acei oameni; funcţiunea unuioraş devine un „raison d’être” al său şi sub această formă ni se dezvăluie. În multe cazuri, studiulmorfologiei se reduce la un simplu studiu al funcţiunii.

Într-adevăr, odată stabilit conceptul de funcţiune, se ajunge imediat la posibilitatea unei clasificări

evidente; oraşe comerciale, culturale, industriale, militare etc.

Deşi, în ceea ce priveşte conceptul de funcţiune, critica propusă aici este mai generală, este oportunsă precizăm că apar dificultăţi în stabilirea rolului funcţiunii comerciale chiar în interiorul acestuisistem. Într-adevăr, aşa cum a fost lansată, această explicaţie a conceptului de clasificare conformfuncţiunii este superficială; aceasta presupune o valoare identică pentru toate tipurile de funcţiuni,fapt care nu este adevărat. Faptul că funcţiunea comercială este predominantă este din ce în ce maievident şi, în consecinţă, de luat în seamă.

Această funcţiune comercială şi traficul comercial sunt, de fapt, fundamentul unei explicări„economice” a oraşului care, plecând de la formularea clasică a lui Max Weber, a cunoscut odezvoltare specifică şi asupra căreia ne vom opri în capitolele următoare. Este, deci, logic să neimaginăm că, de vreme ce acceptăm o clasificare a oraşului conform funcţiunii, funcţiuneacomercială - prin modul său de constituire şi prin continuitatea sa - se prezintă ca fiind cea maiconvingătoare pentru explicarea multiplicităţii artefactelor urbane şi ceva posibil de corelat cuteoriile urbane cu caracter economic.

Însă chiar atribuirea unei valori diferite fiecărei funcţiuni determină subminarea validităţiifuncţionalismului ingenuu; într-adevăr, urmând această logică a ideilor, ajungem în final la o

recente disting între funcţiuni legate de centralitate şi relaţia cu regiunea ( Allgemeine Funktionen) şi funcţiuni

particulare ( Besondere Funktionen). În aceste ultime studii, funcţiunea are o referinţă spaţială majoră. Pentru utilizareaacestui termen în raport cu ecologia vezi nota 20. Deja la apari ţia sa, funcţionalismul în geografie se găsea în dificultate

în clasificarea funcţiunii comerciale ce cucerea, în mod firesc, supremaţia. Ratzel în Antropogeographie definea oraşulca «...eine dauernde Verdichtung von Menschen und menschlichen Wohnstätten die einen ansehnlichen Bodenraumbedeckt und im Mittelpunkt grosseren Verkehrswege liegt». Şi Wagner insistă asupra oraşului ca punct de concentrarea comerţului ( Handel und Verkehr ).Friedrich Ratzel, Antropogeographie, Stuttgart 1882 (vol. I) şi 1891 (vol. II).Pentru o sinteză atentă a tezelor geografilor germani, a se vedea: Allgemeine Geographie, Frankfurt am Main 1959, maiales capitolul: «Siedlungsgeographie»; a se mai vedea şi: Jacqueline Beaujeu-Garnier, Georges Chabot, Traité degéographie urbaine, Paris 1963; John Harold George Lebon, An Introduction to Human Geography, Londra 1952.10 Georges Chabot, Les villes, Paris 1948.Chabot clasifică funcţiunile principale ale oraşului în: militare, comerciale, industriale, terapeutice, intelectuale şireligioase, administrative. În final el admite că în oraş diferitele funcţiuni se confundă una cu alta, sfârşind astfel prin a

dobândi valoarea unui fapt iniţial; ar fi vorba, deci, de funcţiuni elementare şi originare mai degrabă decât faptepermanente.În sistemul lui Chabot funcţiunea este, împreună cu planul, un moment al vieţii urbane. Concepţia sa este deci maibogată şi articulată.



11

contradicţie cu ipoteza de plecare. Mai mult, dacă artefactele urbane ar putea să se reformeze şi înnoiască în mod continuu pe baza simplei stabiliri de noi funcţiuni, chiar valorile structurii urbane,revelate prin arhitectura sa, ar fi continue şi uşor disponibile; permanenţa proprie clădirilor şiformelor nu ar mai avea nicio semnificaţie şi chiar ideea de transmitere a unei anume culturi - încare oraşul este un element - ar fi pusă în criză. Totuşi, toate acestea nu corespund realităţii.

Teoria funcţionalismului ingenuu este însă din cale afară de comodă pentru clasificările elementareşi este dificil să vezi cum ar putea fi substituită la acest nivel; se poate, deci, propune să o menţinempentru o anumită ordine, ca fapt pur instrumental, f ără însă a pretinde că putem extrage din această ordine explicaţii ale artefactelor mai complexe.

Dacă ne gândim la definiţia pe care am încercat să o propunem pentru tipul artefactelor urbane şiarhitecturale pe baza gândirii iluministe, putem face o clasificare corectă a artefactelor urbane şi, înultimă instanţă, chiar şi o clasificare conform funcţiunilor, câtă vreme aceasta constituie unul dinmomentele definiţiei generale. Dimpotrivă, dacă plecăm de la o clasificare conform funcţiunilortrebuie să admitem şi să înţelegem conceptul de tip în cu totul alt mod, respectiv ca fiind modelulorganizatoric al respectivei funcţiuni.

Însă chiar acest mod de înţelegere a conceptului de tip, şi, în consecinţă, a artefactelor urbane şi aarhitecturii, şi anume ca organizare a unei anumite funcţiuni, este ceea ce ne îndepărtează cel maimult de la o cunoaştere concretă a realităţii.

Dacă, de fapt, se poate admite clasificarea clădirilor şi oraşului conform funcţiunilor lor, cageneralizare a unor criterii de evidenţă, este de neconceput să reducem structura artefactelor urbanela o problemă de organizare a unei anume funcţiuni, mai mult sau mai puţin importante; într-adevăr,această distorsiune gravă a blocat şi blochează în mare parte un progres real în studiile despre oraş.

Dacă artefactele urbane sunt o simplă problemă de organizare, acestea nu pot prezenta nicicontinuitate, nici individualitate; monumentele şi arhitectura nu mai au motiv pentru a exista, ele«nu ne spun nimic». Poziţiile de acest tip î şi asumă în mod clar un caracter ideologic când pretindsă obiectivizeze şi să cuantifice artefactele urbane; acestea din urmă, văzute în mod utilitarist, ajungsă fie asumate ca produse de consum. Vom vedea în capitolele următoare aspectele arhitecturale aleacestui mod de a pune problema.

În concluzie, se poate afirma că un criteriu funcţional de clasificare este acceptabil ca regulă practică şi tangentă temei în acelaşi mod cu alte criterii, cum ar fi cele asociative, constructive, deexploatare a terenului etc. Clasificările de acest tip au utilitatea lor; f ără îndoială, însă, acesteaservesc mai mult pentru a transmite ceva despre punctul de vedere adoptat pentru clasificare (de

exemplu, sistemul constructiv) decât pentru a ne spune ceva despre element în sine. Doar din acestpunct de vedere, aceste tipuri de clasificări pot fi acceptate.

Probleme de clasificare

În expunerea teoriei funcţionaliste am accentuat, mai mult sau mai puţin intenţionat, acele aspectece-i dau o formă de superioritate şi siguranţă. Acest lucru se datorează şi faptului că funcţionalismula avut o soartă favorabilă în lumea arhitecturii şi tuturor celor educaţi în acest sens în ultimii

cincizeci de ani le este greu să se desprindă de acesta. Ar trebui să investigăm modul în care acestcurent de gândire a determinat în realitate arhitectura modernă, împiedicând, chiar şi astăzi, oevoluţie progresivă a acesteia; însă acesta nu este obiectivul pe care mi l-am propus aici.



12

Susţin însă că este necesar să mă opresc asupra altor interpretări ale domeniului arhitecturii şioraşului, ce se constituie în fundamente ale tezei pe care o avansez aici. Aceste teorii suntraportabile la geografia socială a lui Tricart, la teoria persistenţelor a lui Marcel Poète şi la teoriailuministă, în special opera lui Milizia. Toate aceste teorii mă interesează mai ales pentru că suntfondate pe o lectură continuă a oraşului şi a arhitecturii, subînţelegând astfel o teorie generală a

artefactelor urbane.

Pentru Tricart11, conţinutul social al oraşului este chiar baza lecturii sale; studiul conţinutului socialtrebuie pus înaintea descrierii factorilor geografici ce dau semnificaţie peisajului urban. Aspectelesociale, atât în aparenţă, cât şi în conţinut, sunt premergătoare formelor şi funcţiunilor şi, ca să spunem aşa, le cuprind.

Cade în sarcina geografiei umane să studieze structurile oraşului în legătură cu forma locului în careacestea se manifestă; este vorba, aşadar, de un studiu sociologic al locului. Însă pentru a începe oanaliză a locului trebuie stabilite a priori limitele în interiorul cărora acesta este definit. Tricartstabileşte trei ordine sau trei scări diferite: a) scara străzii, ce cuprinde construcţiile şi spaţiile

neconstruite ce o înconjoară; b) scara cartierului care constă într-un ansamblu de insule cucaracteristici comune; c) scara întregului oraş, considerat ca fiind un întreg de cartiere.

Principiul care face aceste cantităţi omogene şi le pune în legătură este chiar conţinutul lor social.

Pornind de la teza lui Tricart, voi încerca acum expun în special un tip de analiză urbană ce estecoerentă cu toate aceste premise şi se dezvoltă într-o direcţie topografică ce capătă, după părereamea, o importanţă remarcabilă. Însă, înainte de a discuta această poziţie, este bine să introducem oobiecţie fundamentală asupra scărilor de studiu sau părţilor în care această teorie împarte oraşul.Admitem că artefactele urbane ar putea fi studiate în cheia localizării lor, însă obiecţia este denatură diferită. Ceea ce nu putem admite este faptul că, pornind de la scările diferite, localizările seexplică, într-un fel, prin scara lor sau extinderea lor; cel mult putem admite că acest lucru ar aveavreo utilitate didactică sau de cercetare practică, însă implică un concept ce nu se poate accepta.Acesta se referă la calitatea artefactelor urbane.

Aşadar, noi nu susţinem că nu ar exista diferite scări de analiză, ci faptul că ar fi de neconceput să ne gândim că artefactele urbane s-ar schimba cumva în funcţie de dimensiunea lor.

Acceptarea tezei opuse ar însemna, aşa cum se susţine în multe părţi, acceptarea principiuluioraşului ce se modifică prin extindere sau ale cărui artefacte urbane în sine ar fi diferite în funcţie dedimensiunea la care sunt produse.

În acest punct apare ca oportun un citat din Ratcliff: «A dori să consideri problemele proasteidistribuţii a locurilor doar în context metropolitan presupune încurajarea falsei, dar populareiaserţiuni care afirmă că ar fi vorba de probleme de dimensiune. Putem observa astfel de probleme,la scări diferite, în sate, în orăşele, în oraşe, în metropole, deoarece forţele dinamice aleurbanismului sunt vitale oriunde sunt concentraţi oameni şi lucruri, iar organismul urban este supusaceloraşi legi naturale şi sociale, independent de dimensiune. A reduce problemele oraşului la o

11 Jean Tricart, Cours de géographie humaine, vol. I: L’habitat rural, vol. II: L’habitat urbain, Paris 1963; el

avertizează că: «Comme toute étude de faits en eux-mêmes, la morphologie urbaine suppose une convergence desdonnées habituellement recueillies par des disciplines différentes; urbanisme, sociologie, histoire, économie politique,droit même. Il nous suffit que cette convergence ait pour but l’analyse et l’explication d’un fait concret, d’un paysagepor affirmer qu’elle a sa place dans le cadre géographique» (pag. 4).



13

problemă de dimensiune dă de înţeles că soluţiile ar consta în proiectarea în exterior a procesului decreştere, adică în deconcentrare; atât ipoteza, cât şi implicaţiile ei devin controversate»12.

Unul dintre elementele fundamentale ale peisajului urban la scara străzii constă în locuinţelecolective şi, deci, în structura proprietăţii urbane; vorbesc de locuinţe colective şi nu de casedeoarece definiţia este mult mai precisă în diferite limbi europene. Blocul este de fapt un lot

cadastral în care ocuparea principală a solului constă în suprafeţe construite. În locuinţa colectivă aceasta ocupare este destinată funcţiunii rezidenţiale (a vorbi despre imobile specializate şi imobilemixte poate fi o împărţire importantă, însă nu suficientă).

Dacă încercăm să clasificăm aceste imobile, putem pleca de la consideraţii planimetrice. În acestfel, am avea: a) case-blocuri înconjurate de spaţiu neconstruit; b) case-blocuri unite unele cu alteleorientate către strada ce formează o cortină continuă în paralel cu respectiva stradă; c) case-blocuri

în profunzime ce ocupă solul într-o manieră aproape completă; d) case cu curte interioară cugrădină şi mici construcţii în interiorul lotului.

S-a spus că o clasificare de acest tip poate fi considerată descriptivă, geometrică sau topografică.

Putem să o continuăm şi să găsim alte criterii interesante ce pot detalia aceasta clasificare, şi anumecele legate de echipamentele tehnice, de aspectele stilistice, de raportul dintre suprafaţa construită şicea verde etc. Aceste tipuri de întrebări ce iau naştere din datele noastre pot fi raportate la niştedirecţii principale care sunt, în mare, legate de datele obiective, influenţa structurii funciare şi adatelor economice, influenţele istorico-sociale.

Cunoaşterea structurii funciare şi a chestiunilor economice are o importanţă specială; aceste faptesunt legate în mod intim cu cele denumite de noi influenţele istorico-sociale. Pentru a ne da seamamai bine de avantajele aplicării unei analize de acest tip, vom examina, în partea a doua a acesteicărţi, problema locuinţei şi problema cartierului. În acest punct, însă, pentru a clarifica tipul deanaliză propus aici, vom continua, chiar dacă sumar, al doilea punct, şi anume cel legat de structurafunciară şi datele economice.

Forma parcelelor unui oraş, formarea lor, evoluţia lor reprezintă o istorie lungă a proprietăţiiurbane, dar şi o istorie a claselor sociale, profund legată de oraş; Tricart a spus, foarte lucid, că analiza contrastului dintre diferitele loturi confirmă existenţa luptei de clasă. Modificarea structuriifunciare urbane –pe care o putem urmări cu cea mai mare precizie prin intermediul planurilorcadastrale istorice- indică ridicarea clasei burgheziei urbane şi fenomenul acumulării progresive acapitalului.

Un criteriu de acest tip, aplicat unui oraş cu un ciclu extraordinar de viaţă, aşa cum este Roma

antică, ne oferă rezultate de o claritate paradigmatică; ne permit să urmărim evoluţia de la oraşul detip agrar la formarea marilor spaţii publice ale erei imperiale şi de la casa cu patio republicana laformarea marilor insulae ale plebei. Loturile enorme care constituiau insulae, cu o concepţieextraordinară a casei-cartier, anticipează conceptele oraşului modern capitalist şi diviziunile salespaţiale, arătând şi proasta funcţionare, şi contradicţia.

După ce le studiasem din punct de vedere topografic, în lumina unei analize topografice, iată că perspectiva în cheie economico-socială ne oferă alte posibilităţi de clasificare a structurii funciare /a imobilelor. Putem distinge: a) casa precapitalistă, construită de proprietar f ără scopul de a oexploata; b) casa capitalistă, formă de rentă urbană, destinată închirierii şi unde totul estesubordonat acestei idei. Acest tip de casă poate fi destinat şi bogaţilor, şi săracilor. Însă, în primul

caz, printr-o normală evoluţie a nevoilor, casa trece rapid într-o categorie socială inferioară ca efect12 Richard U. Ratcliff, The Dynamics of Efficiency in the Locational Distribution of Urban Activities, în AA.VV.

Readings in Urban Geography, Chicago 1960, pag. 299.



14

al schimbărilor sociale. Aceasta alternanţă socială, respectiv schimbare de statut în interiorul caseicreează zone blighted sau degradate, ce constituie una dintre problemele tipice ale oraşului moderncapitalist, aceste situaţii fiind în mod special studiate în S.U.A., unde sunt mai evidente ca la noi; c)casa “paracapitalistă”, construită pentru o familie şi având un singur etaj închiriat; d) casa socialistă.Acesta din urmă este noul tip de construcţii ce apare în ţările socialiste unde nu mai există proprietatea privată a terenului, sau în ţările cu democraţie avansată. Unul dintre primele exemple

din Europa ar putea fi identificat în locuinţele pe care Primăria Vienei le face după primul războimondial.

Ipoteza analizei conţinutului social, aplicată cu atenţie topografiei urbane, se dezvoltă astfel până laa ne oferi o cunoaştere mai completă a oraşului; un astfel de tip de analiză avansează prin sintezesuccesive, punând în lumina anumite date elementare, care, în cele din urmă, pot compune date cucaracter general. Chiar şi forma artefactelor urbane poate asuma o interpretare destul deconvingătoare prin intermediul conţinutului social; în acesta din urmă se regăsesc cauze şi raţiunicare influenţează structura urbană.

Din punct de vedere ştiinţific, opera lui Marcel Poète13 este, f ără îndoială, una dintre cele mai

moderne opere al studiului oraşului. Poète se ocupă de artefactele urbane în calitate de indicatori aicondiţiilor organismului urban; aceştia constituie o realitate precisă şi verificabilă a oraşuluiexistent. Însă raţiunea lor de a fi este continuitatea lor; la datele istorice, trebuie să le adăugăm pecele geografice, economice, statistice, însă cunoaşterea trecutului constituie termenul de comparaţieşi măsura pentru viitor.

Aşadar, această cunoaştere se regăseşte în studiul planurilor oraşului; planuri care posedă caracteristici formale precise: de exemplu, traseul străzilor poate fi drept, sinuos, curb. Însă chiarforma generală a oraşului are o semnificaţie a sa şi identitatea nevoilor lui tinde, în mod firesc, să seexprime în construcţii ce, lăsând la o parte diferenţele punctuale, prezintă afinităţi incontestabile.Aşadar, de-a lungul epocilor, în arhitectura urbană se stabileşte o legătură - mai mult sau mai puţinaparentă - între formele lucrurilor. Pe fundalul diversităţii epocilor şi civilizaţiilor este, deci, posibilsă identificăm o constantă de motive ce asigură o unitate relativă a expresiei urbane. De aici sedezvoltă relaţiile între oraş şi regiunea geografică, relaţii analizabile din punctul de vedere al valoriistrăzii. În analiza lui Poète, strada dobândeşte astfel o semnificaţie majoră, pentru că oraşul se naşte

într-un loc dat, însă strada este cea care îl menţine viu. Asocierea între destinul oraşului şi străzilesale devine, deci, o regulă fundamentală a metodei.

În acest studiu al raportului între strada şi oraş, Poète ajunge la rezultate extrem de importante;pentru un oraş anume se poate stabili o clasificare a străzilor care trebuie să se oglindească în hartaregiunii geografice. Şi se întâmplă şi să le caracterizeze în funcţie de natura schimburilor efectuate,

schimburi culturale sau comerciale. Astfel, el reia observaţia lui Strabo în legătură cu oraşele dinregiunea Umbriei de-a lungul străzii Flaminia, a căror dezvoltare este explicată «mai ales pentru că se găsesc situate de-a lungul acelei străzi, nu pentru o oarecare importanţă a lor».

Analiza lui Poète trece apoi de la stradă la terenul urban, considerat atât un dat natural, cât şi ooperă civilă, direct asociat compoziţiei oraşului. În compoziţia urbană fiecare lucru trebuie să

13 Marcel Poète, Introduction à l’Urbanisme, l’évolution des villes, la leçon de l’antiquité , Paris 1929, ed. ital. Torino1958.Pentru influenţa exercitată de Poète asupra studiilor urbane a se vedea analele revistei «La vie urbaine» editată la Parisşi coordonată de Lavedan. Revista a publicat studii şi cercetări asupra oraşului, cu caracter în mare parte istoric, de unnivel remarcabil.

Opera monumentală a lui Poète, probabil neegalată în studiile complexe asupra oraşului, este: M.P., Une vie de cité.Paris de sa naissance à nos jours, Paris 1924-31.Studiile despre Paris sunt condensate în: M.P., Comment s’est formé Paris, Paris 1925. Mumford a definit această carteca fiind una bogată prin cunoştinţele acumulate într-o viaţă întreagă.



15

exprime, cu maximă fidelitate, însăşi viaţa acelui organism colectiv care este oraşul. La baza acestuiorganism se găseşte persistenţa planului.

Conceptul de persistenţă este fundamental în teoria lui Poète; de asemenea, influenţează analiza luiPierre Lavedan, care, prin amestecul de elemente deduse din geografie şi din istoria arhitecturii,poate fi considerată ca fiind una dintre cele mai complete analize de care dispunem în acest

moment. La Lavedan, persistenţa devine generatoare a planului; această generatoare este obiectivulprincipal al cercetării urbane, deoarece tocmai prin înţelegerea sa este posibil să evidenţiem modul în care oraşul s-a configurat spaţial; aceasta generatoare incorporează conceptul de persistenţă carese extinde chiar şi asupra structurilor fizice ale oraşului, asupra străzilor şi monumentelor urbane.

Împreună cu unii geografi pe care i-am citat, precum Chabot şi Tricart, contribuţia lui Poète şi a luiLavedan este printre cele mai valoroase contribuţii ale şcolii franceze în domeniul teoriei urbane.

Contribuţia gândirii iluministe la fundamentarea unei teorii a artefactelor urbane ar merita ocercetare separată. În primul rând, autorii tratatelor secolului al XVIII-lea încearcă să stabilească principii arhitecturale care pot fi dezvoltate pe baze logice, chiar şi f ără proiect; tratatul se va

constitui treptat ca o serie de propoziţii derivate una din alta. În al doilea rând, fiecare element este întotdeauna conceput ca fiind parte dintr-un sistem, iar acest sistem este oraşul; oraşul este deci celcare conferă criterii de necesitate şi realitate fiecărei arhitecturi în parte. În al treilea rând, autorii detratate disting forma, ca fiind aspect ultim al structurii, de momentul analitic al structurii; în acestfel, forma are o persistenţă a sa (clasică) ce nu este redusă la momentul logic.

Al doilea argument menţionat în paragraful precedent se poate discuta mult, însă ar fi necesare, înmod sigur, cunoştinţe extinse; desigur că în timp ce acest argument cuprinde tot oraşul existent, elpostulează în acelaşi timp şi noul oraş, respectiv faptul că raportul între constituirea unui artefact şimediul său este inseparabil. Deja în analiza a “grand siècle”, Voltaire indicase dezinteresul faţă deoraş ca limită a arhitecturii, în timp ce sarcina oricărei construcţii ar fi să se pună în raport direct cuoraşul însuşi14. Manifestarea acestor concepte se produce în special o data cu planurile şi proiectelenapoleonice, ce reprezintă unul dintre momentele de maxim echilibru din istoria urbană.

Pe baza celor trei argumente iluministe expuse, vom încerca să vedem care sunt criteriile principalefurnizate de teoria lui Milizia, luându-l ca exemplu de autor de tratate ce se situează în interiorulteoriilor artefactelor urbane15. Clasificarea propusă de Milizia, care se ocupă de clădiri şi oraş înacelaşi timp, împarte clădirile urbane în private şi publice, înţelegând prin prima categorielocuinţele şi prin cea de-a doua elemente principale pe care eu le voi numi prime. În continuare,Milizia pune aceste grupări sub formă de clase, ceea ce îi permite să distingă în interiorul claseiconsiderate, precizând fiecare element ca edificiu-tip în interiorul unei funcţiuni generale, sau, mai

bine, în interiorul unei idei generale a oraşului. De exemplu, în prima clasă sunt palate şi case, în adouă clădiri de siguranţă publică, clădiri de utilitate publică, clădiri pentru depozitare etc. Întreedificiile de utilitate publică distinge apoi universităţile, bibliotecile etc.

Aşadar, analiza efectuată de Milizia se referă, în primul rând, la clasă (publică şi privată), în aldoilea rând la situarea elementului în oraş, iar în al treilea rând la forma şi la organizarea clădirii.«Convenienţa publică majoră cere ca aceste edificii (de utilitate publică) să fie situate nu foarte

14 «Beaucoup des citoyens ont construit des édifices magnifiques, mais plus recherchés pour l’intérieur querecommandables par des dehors dans le grand goût, et qui satisfont le luxe des particuliers encore plus qu’ils

n’embellisent la ville». Voltaire, Le Siècle de Louis XIV , 1768, acum în Oeuvres complètes de V., tom IV, Paris 1827.Jean Mariette, L’architetture française, 1727, îngrijit şi cu prefaţă de Louis Hautecoeur, Paris-Bruxelles 1927. AnthonyBlunt, François Mansart and the Origins of French Classical Architecture, Londra 1941.15 Francesco Milizia, Principi di Architettura Civile, ediţie critică îngrijită de Giovanni Antolini, Milano 1832.



16

departe de centrul oraşului, şi distribuite în jurul unei pieţe comune grandioase». Sistemul generaleste, deci, oraşul; clarificările elementelor sunt clarificări ale sistemului adoptat.

Despre ce oraş este vorba în textul lui Milizia? Despre o ipoteză de oraş care se construieşte împreună cu arhitectura. «Chiar şi f ără structuri somptuoase, oraşele pot apărea frumoase şi potinspira frumuseţe. Însă a vorbi despre un oraş frumos presupune a vorbi despre o arhitectură

bună»16

.

Această afirmaţie pare decisivă pentru toate tratatele de arhitectură ale iluminismului; oraşul frumos înseamnă arhitectura bună şi viceversa.

Este puţin probabil ca iluminiştii să fi insistat asupra acestei afirmaţii, întrucât această idee era o adoua natură a modului lor de gândire; cunoaştem modul în care neînţelegerea lor în ceea ce priveşteoraşul gotic provenea tocmai din imposibilitatea de a considera un peisaj f ără a considera validitateafiecărui element ce îl constituie; f ără a înţelege sistemul. Însă, chiar dacă faptul de a nu înţelegesemnificaţia şi deci frumuseţea oraşului gotic reprezintă o greşeală, acest lucru nu înseamnă că sistemul urmat de iluminişti nu este corect. Pentru noi, frumuseţea oraşului gotic apare exact acolo

unde ea se arată ca artefact urban extraordinar, unde individualitatea operei este recognoscibilă înmod clar în toate elementele sale. Tocmai prin cercetările efectuate asupra acestui tip de oraş, noi îi

înţelegem uşor frumuseţea, şi aceasta tot parte dintr-un sistem. Şi nu este nimic mai fals decâtdefinirea oraşului gotic ca fiind organic sau spontan.

Este convenabil să aducem în discuţie un alt aspect al modernităţii poziţiei considerate aici. După stabilirea conceptului de clase, Milizia precizează fiecare clădire-tip în interiorul unei idei generaleşi o caracterizează printr-o funcţiune. Această funcţiune este considerată independent deconsideraţiile generale asupra formei; şi ea trebuie înţeleasă mai degrabă ca finalitate a clădirii decâtca funcţiune în sens propriu. Astfel, sunt listate în aceeaşi clasă clădiri de utilitate practică şi clădiriobservabile emipiric ca obiecte, însă construite în funcţie de concepte mai puţin evidente; în acestfel, clădirile pentru sănătatea publică sau pentru siguranţă se regăsesc în interiorul aceleiaşi clase declădiri pentru magnificenţa sau perfecţiunea lor.

Există cel puţin trei argumente în favoarea acestui mod de operare; primul, şi cel mai important,constă în recunoaşterea oraşului ca fiind o structură complexă unde se regăsesc de fapt bucăţi deoraş înţelese ca opere de artă; al doilea argument se referă la validitatea unui discurs tipologicgeneral al artefactelor urbane sau, cu alte cuvinte, faptul că pot judeca tehnic şi acele aspecte aleoraşului care, prin natura lor, cer o judecată mai complexă, prin reducerea lor la o constantă tipologică; în fine, al treilea argument susţine că această constantă tipologică joacă un rol în sine înconstituirea modelului.

De exemplu, în analizarea unui monument, Milizia foloseşte trei factori de analiză, care sunt: «1)destinat publicului, 2) amplasat în mod oportun, 3) constituit conform legilor convenienţei. […] Înceea ce priveşte convenienţa construcţiei de monumente, nu se mai poate adăuga nimic în general,decât faptul că trebuie să fie semnificative şi expresive, cu o structură simplă, cu inscripţii clare şiscurte, în aşa fel încât până şi la cea mai scurtă privire să î şi facă efectul pentru care seconstruiesc»17. Cu alte cuvinte, dacă în ceea ce priveşte natura monumentului nu putem spunealtceva decât o tautologie, un monument este un monument, putem însă stabili condiţiile mediuluice, chiar dacă nu se răsfrâng asupra naturii monumentului, pun în lumina caracteristici tipologice şide compoziţie. Aceste caracteristici sunt încă în mare parte de natură urbană: însă ele sunt, înacelaşi timp, condiţii ale arhitecturii, aşadar ale compoziţiei. Acesta este un aspect de fond la care

ne vom întoarce în cele ce urmează.16 Ivi, pag. 663.17 Ivi, pag. 420.



17

Nu este cazul să insistăm aici asupra faptului că clasificările şi principiile nu sunt decât un aspectgeneral al arhitecturii, însă concretizarea sau judecata aceasteia din urmă, în concepţia iluministă, araparţine doar acelei opere şi acelui artist. Chiar Milizia îi ridiculizează pe constructorii ordinelorsocio-arhitecturale şi producătorii de modele obiective de organizare şi sintetizare a arhitecturii,modele ce trebuiau să se producă începând cu romantismul; Milizia afirmă că «a deriva distribuţia

arhitecturală din fagurii stupilor este un fel de vânătoare de insecte»18

. Şi aici sunt asociate într-ununic aspect ordinea abstractă a organizării şi referinţa la natură, ambele fiind teme fundamentale întoată dezvoltarea ulterioară a gândirii arhitecturale şi pe care le-am indicat prin termenii de organicşi funcţionalism, ambele fiind legate de aceeaşi matriţă romantică.

Pe tema caracterului concret, Milizia a mai scris: «Într-o varietate atât de prodigioasă organizareafuncţională nu se poate dispune prin precepte fixe şi constante, şi, în consecinţă, trebuie să fie de ocertă dificultate. Aşadar, cea mai mare parte a arhitecţilor faimoşi, când au vrut să explice subiectulorganizării, mai degrabă au expus desene şi descrieri ale clădirilor lor decât reguli de instituit»19.Acest demers arată în mod clar cum funcţiunea discutată mai sus este înţeleasă aici ca relaţie şi nuca schemă de organizare; sub această ultimă formă, funcţiunea este chiar respinsă. Între timp însă se

caută reguli care să poată să transmită principiile arhitecturii.

Complexitatea artefactelor urbane

Voi încerca acum să clarific unele dintre întrebările apărute în expunerea teoriilor din paginileprecedente, punând în evidenţă acele puncte pe care vreau să îmi construiesc teza.

Primul argument considerat a fost extras din lucrărilor geografilor şcolii franceze; am spus că aceştia, după ce au pus la punct un bun sistem descriptiv, se opresc în faţa analizei structuriioraşului. Mă refeream mai ales la opera lui Georges Chabot, pentru care oraşul este o totalitate ce seconstruieşte din ea însăşi şi în care toate elementele concură pentru a forma “âme de la cité”. Susţincă acesta este unul dintre cele mai importante puncte atinse în studiul oraşului; punct de care trebuiesă ţinem cont pentru a vedea concret structura artefactelor urbane.

Cum se împacă acest lucru cu studiul lui Chabot asupra funcţiunii? Răspunsul este deja implicit prinanaliza dezvoltată până acum şi este parţial sugerat de critica lui Max Sorre în recenzia cărţii luiChabot. Sorre a scris că, în principiu, pentru Chabot, «La vie seule explique la vie». Acest lucru

înseamnă că dacă oraşul se explică pe el însuşi, atunci a-l clasifica conform funcţiunilor nu

constituie o explicaţie, ci reintră într-un sistem descriptiv. Răspunsul poate fi deci formulat în acestfel: descrierea funcţiunii este uşor verificabilă, aceasta este un instrument, aşa cum este tot studiulmorfologiei urbane; în plus, nepunând niciun element de continuitate între “genre de vie” şistructura urbană, cum ar vrea în schimb funcţionaliştii ingenui, funcţiunea pare unul dintreelementele analizei care ar fi la fel de posibil ca şi altele.

Aşadar, din aceste studii vom păstra conceptul de oraş ca totalitate şi pe cel al posibilităţii apropieriide înţelegerea acestei totalităţi prin studiul diferitelor sale manifestări şi a comportamentului său.

Din analiza lui Tricart am evidenţiat importanţa studiului oraşului când acesta porneşte de laconţinutul social; studiul conţinutului social pemite punerea în lumină, în mod concret, a

semnificaţiei evoluţiei urbane. Am accentuat aspectele acestei cercetări în sensul topografiei urbane,18 Ivi, pag. 235.19 Ivi, pag. 236.



18

şi deci în sensul studiului formării limitelor şi a valorii solului urban ca element de bază al oraşului;vom vedea în continuare aspecte ale acestei probleme din punctul de vedere al teoriilor economice.

În ceea ce priveşte cercetarea lui Lavedan, s-ar putea pune următoarea întrebare: dacă structura înţeleasă de Lavedan este o structură materială, formată din străzi, monumente etc., în ce sens poatefi raportată la obiectul acestei cercetări, aşa cum a fost ea enunţată? Structura, aşa cum este ea

înţeleasă de Lavedan, se apropie de structura artefactelor urbane în măsura în care conţine conceptullui Poète referitor la persistenţa planului şi generatoarele planului. Mai mult, trebuie să amintim că generatoarele sunt de natură materială şi mentală; acestea nu sunt catalogabile într-un sensfuncţional. Şi, deoarece fiecare funcţiune este relevată de o formă, care apoi reprezintă chiarposibilitatea existenţei unui artefact urban, putem afirma că, în orice caz, o formă, un elementurban, permite o relevare; şi dacă această formă este posibilă, atunci este posibil şi să ne gândim că un artefact urban determinat ar rămâne cu aceasta şi că poate, aşa cum vom vedea, atât cât rămâne

într-o sumă de transformări poate constitui un artefact urban prin excelenţă.

M-am ocupat deja de aspectul negativ al clasificărilor funcţionalismului ingenuu; se poate decirepeta că aceste clasificări se pot accepta în unele cazuri numai dacă nu merg peste limitele

didactice în care le discutăm. Clasificările de acest tip pleacă de la premisa că toate artefacteleurbane ar fi constituite pentru a deservi o anumită funcţiune în mod static şi că însăşi structura lor arcoincide cu funcţiunea pe care o adăpostesc într-un moment determinat.

În schimb, noi susţinem că oraşul este ceva care dăinuie prin transformări, iar funcţiunile sale,simple sau multiple, pe care acesta, încet încet, le dezleagă de sarcini, sunt momente în realitateastructurii sale. Funcţiunea este deci asumată doar prin semnificaţia sa de relaţie mai complexă întremai multe ordini de fapte, respingând o interpretare de legături liniare între cauză şi efect, ce ar ficontrazisă de realitate.

O relaţie de acest tip este, în mod sigur, diferită de aceea a “utilizării” sau a “organizării”.

În acest moment, este necesar să introducem şi unele contestări ale unui limbaj şi unui mod de a citioraşul şi artefactele urbane, ce constituie o piedică gravă în cercetarea urbană. Pe diferite căi, acestmod este legat, pe de o parte, de funcţionalismul ingenuu, pe de altă parte, de o formă de romantismarhitectural.

Mă refer la cei doi termeni de “organic” şi “raţional”, împrumutaţi de către limbajul arhitectural,termeni ce, deşi prezintă o certă validitate istorică pentru definirea şi, respectiv, distingerea unuianumit stil sau tip arhitectural faţă de celelalte, nu servesc deloc la clarificarea conceptelor şi la

înţelegerea, într-un fel sau altul, al artefactelor urbane.

Termenul “organic” este preluat din biologie; am precizat deja cum la baza funcţionalismului luiFriedrich Ratzel este ipoteza de asimilare a oraşului cu un organ şi de admitere că funcţiuneaconstituie forma organului însuşi20. Această ipoteză de natură fiziologică este pe cât de reuşită, pe

20 O tratare a acestei probleme ar trebui să înfrunte marea temă a ecologiei ce se dezvoltă din operele clasice ale luiHumboldt, Grisebach şi Warming până la dezbaterea modernă.Alexandre de Humboldt, Essai sur la géographie des plantes, Paris 1805.August Grisebach, Die Vegetation der Erde, Leipzig 1872.Eugenius Warming, Ecology of Plants, Oxford 1909.Punctul de plecare este în recunoaşterea formelor de creştere ale speciei (growthforms); şi în efortul de a aduce în prim

plan recunoaşterea factorilor externi (mediu fizic) f ără a uita acţiunea reciprocă a fiinţelor vii, inclusiv a omului. Pentruo bibliografie amplă şi atentă a se vedea opera lui Brunhes.Jean Brunhes, La géographie humaine, Paris 1910.Este evidentă fascinaţia acestor studii pentru ştiinţa urbană. Termenul „ecologie umană” provine de la Park (1921).



19

atât de ireductibilă la structura artefactelor urbane şi, de asemenea, la proiectarea de arhitectură (însă această observaţie ar merita o dezvoltare separată). Din limbajul organic se evidenţiază termenii de: organism, creştere organică, ţesut urban etc.

Paralelele între oraş şi organismul uman şi procesele din lumea biologică au fost teoretizate, însă abandonate repede în studiile ecologice mai serioase. Terminologia însă s-a difuzat aşa larg printre

specialişti, încât, la prima vedere, pare intim legată de materia în cauză; şi mulţi ar reuşi cu greu să nu folosească termeni precum “organismul arhitectural” şi să le substituie cu termeni mai potriviţiprecum “clădire”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu “ţesut”. Dacă te gândeşti că, uneori, anumiţi autoridefinesc arhitectura modernă ca fiind tout court “organică”. Pentru farmecul său, această terminologie a trecut repede de la studiile serioase21 la profesie şi la jurnalism.

Nu mai puţin imprecise sunt expresiile curentului raţionalist; prin sine însuşi şi, mai mult, discuţiiledespre un urbanism raţional sunt pură tautologie, deoarece condiţia urbanismului este tocmairaţionalizarea alegerilor spaţiale. Definiţiile “raţionaliste” au însă meritul neîndoielnic de a facemereu referire la urbanism ca disciplina (tocmai pentru caracterul său raţional) şi, deci, de a oferi oterminologie de o eficacitate superioară, f ără îndoială. A spune că oraşul medieval este “organic”

semnifică o ignoranţă absolută a structurii politice, religioase, economice etc. a oraşului medieval,f ără a mai pune la socoteală structura sa spaţială; a spune, din contră, că planul Miletului esteraţional este adevărat, chiar dacă este într-atât de general încât să fie generic şi să nu ne ofere nicionoţiune concretă asupra planului Miletului (pe lângă echivocul confundării raţionalităţii cu anumitescheme geometrice simple).

Ambele aspecte tratate mai sus sunt bine criticate de fraza lui Milizia amintita mai sus («a derivadistribuţia arhitecturală din fagurii stupilor este un fel de vânătoare de insecte»).

Aşadar, chiar dacă toate aceste expresii posedă o neîndoielnică capacitate expresivă poetică, şi, înacest chip, pot fi obiectul interesului nostru, ele nu au nimic de a face cu teoria artefactelor urbane;sunt, dimpotrivă, vehicule de confuzie şi, deci, ne convine să le lăsăm complet deoparte.

S-a spus că artefactele urbane sunt complexe; a spune acest lucru echivalează cu a spune că aucomponente şi că fiecare componentă ar avea o valoare diferită (Aşa cum, vorbind despre elementultipologic, am spus că acesta “joacă un rol propriu, al său […] în model”; cu alte cuvinte, şiconstanta tipologică este o componentă). S-ar putea pretinde să facem rapid o lectură a oraşului pebaza teoriei artefactelor urbane şi deci, pe baza structurii lor, însă întâi este necesar să ajungem laprecizie prin metodele posibile şi să înaintăm treptat.

S-ar putea întreba cât de complexe sunt artefactele urbane, în mod concret. Am răspuns parţial la

această întrebare în paginile precedente, analizând teoriile lui Chabot şi Poète. La primul, ne-amoprit în faţa constatării “âme de la cité”, la al doilea am relevat importanţa unor concepte precumcel de permanenţă; este necesar să cădem de acord asupra faptului că aceste afirmaţii sunt dincolode funcţionalismul ingenuu şi se apropie de calitatea artefactelor urbane. Pe de altă parte, la această calitate în sine nu am reflectat mult; ea apare din când în când doar în cercetările istorice.

În această privinţă s-a f ăcut chiar un pas decisiv înainte susţinându-se afirmaţia că naturaartefactelor urbane ar fi destul de asemănătoare celei operei de artă şi că elementul principal pentru

înţelegerea artefactelor urbane ar fi caracterul lor colectiv.

Amos H. Hawley, Human Ecology, A Theory of Community Structure, New York 1950; vezi şi cap. III, şi nota 9 din

acest capitol.21 Interesant, însă puţin fundamentat pe studiul oraşului ca fapt concret este lucrarea lui Souriau. Etienne Souriau,Contribution à la physiologie des cités. Le végétal ville ou rythme et raison, în AA.VV., Urbanisme et architecture,Paris 1954.



20

Pe baza tuturor acestor lucruri, credem că suntem în măsură să schiţăm un tip de lectură a structuriiurbane, însă, înainte de a face acest lucru, ar trebui să ne punem două întrebări cu caracter general.a) Din ce punct de vedere este posibil să efectuezi o lectură a oraşului şi câte moduri există pentrua-i înţelege structura. Dacă este posibil să spui şi ce ar însemna să spui că această lectură este de tipinterdisciplinar şi dacă vreo disciplină are întâietate asupra altora. După cum se vede, este vorba de

un grup de întrebări legate între ele. b) Cât de posibilă este o ştiinţă urbană autonomă?

Dintre cele două întrebări, a doua este, f ără îndoială, decisivă. Într-adevăr, dacă există o ştiinţă urbană, primul set de întrebări nu prea mai are sens; ceea ce astăzi, în acest domeniu de studiu,auzim deseori că este definit interdisciplinar, nu va fi altceva decât o problemă de specializare, aşacum se întâmplă în orice domeniu de cunoaştere în legătură cu un obiect specific.

Pentru a răspunde pozitiv la a doua întrebare trebuie să admitem că oraşul se construieşte întotalitatea sa, adică faptul că toate componentele sale participă la construcţia unui artefact urban. Cualte cuvinte, la modul general, se poate spune că oraşul este progresul raţiunii umane (şi deci unlucru uman prin excelenţă); aceasta propoziţie are sens doar atunci când evidenţiem chestiunea

fundamentală şi anume faptul că oraşul şi fiecare artefact urban au, prin natura lor, un caractercolectiv.

De multe ori m-am întrebat de ce doar istoricii ne dau un tablou complet al oraşului: cred că potrăspunde că acest lucru se întâmplă pentru că istoricii se ocupă de artefactul urban în totalitatea sa.Orice istorie civică f ăcută de un autor cu o bună cultură şi perseverent în recoltarea datelor prezintă artefactele urbane în mod satisf ăcător. Eu ştiu, de exemplu, că după un anumit incendiu, oraşulLondrei s-a gândit la anume opere, şi cum s-a născut ideea acestora şi cum au fost unele acceptate,altele respinse. Şi aşa mai departe.

Teoria permanenţei şi monumentele

Este evident însă că este greşit să te gândeşti la ştiinţa urbană ca la o ştiinţă istorică; deoarece, înacest caz, ar trebui să vorbim doar de istorie urbană, pe când ceea ce intenţionam să spunem aicieste, pur şi simplu, aceasta: că istoria urbană pare din ce în ce mai utilă, din punctul de vedere alstructurii urbane, faţă de orice alt tip de cercetare urbană. Mă voi ocupa în continuare în modspecial de contribuţia istorică a ştiinţei urbane, examinând contribuţii la problemele oraşului ce nascdin consideraţii istorice, dar, câtă vreme această problemă prezintă o importanţă maximă, ar fi bine

să expunem rapid câteva observaţii specifice.Aceste consideraţii privesc teoria permanenţelor a lui Poète şi Lavedan; teoria pe care am expus-o

în paginile anterioare. Vom vedea mai departe că teoria permanenţelor este parţial legată de ipotezape care am lansat-o la începutul capitolului, şi anume aceea de oraş ca lucru f ăcut de om. Pentruaceste consideraţii trebuie să avem mereu în minte ideea că, din perspectiva teoriei cunoaşterii,diferenţa între trecut şi viitor constă chiar în faptul că trecutul este parţial experimentat acum, şi că,din punctul de vedere al ştiinţei urbane, ar putea fi chiar semnificaţia de atribuit permanenţelor: elesunt un trecut pe care încă îl experimentăm.

În această privinţă, teoria lui Poète nu este prea explicită. Voi încerca să o expun iar în câteva

rânduri. Chiar dacă este vorba de o teorie construită pe multe ipoteze, între care ipoteze economicerelaţionate cu evoluţia oraşului, aceasta este, în esenţă, o teorie istorică şi este centrată pe fenomenulpersistenţelor. Persistenţele sunt dezvăluite prin monumentele, semnele fizice ale trecutului, dar şi



21

prin persistenţa traseelor şi a planului. Acest ultim punct este descoperirea cea mai importantă a luiPoète; oraşele rămân pe axele lor de dezvoltare, păstrează poziţia traseelor lor, cresc în funcţie dedirecţia şi cu semnificaţia artefactelor mai vechi, uneori chiar antice faţă de cele ale prezentului.Uneori aceste artefacte durează ele însele, sunt dotate cu o vitalitate continuă, alteori se sting;rămâne, în acest caz, permanenţa formei, a semnelor fizice, a locus-ului. Permanenţele cele maisemnificative sunt date, aşadar, de străzi şi de plan; planul persistă sub diferitele elevaţii, se

diferenţiază prin atributele sale, uneori se deformează, însă, în esenţă, nu se mişcă. Aceasta estepartea cea mai solidă a teoriei lui Poète; ea se naşte mai ales din studiul istoriei, chiar dacă nu oputem defini integral ca fiind o teorie istorică.

La prima vedere poate părea că permanenţele absorb toată continuitatea artefactelor urbane, însă, înesenţă, nu este aşa, pentru că în oraş nu toate rămân, sau rămân în moduri atât de diferite încât,deseori, nu pot fi comparate. Într-adevăr, în acest sens, pentru explicarea unui artefact urban,metoda permanenţelor este obligată să îl considere în afara acţiunilor prezente ce îl modifică;aceasta este, în principiu, o metodă care izolează. Astfel, metoda istorică ajunge nu numai să identifice permanenţele, ci să fie constituită întotdeauna numai din permanenţe, pentru că doaracestea pot arăta ceea ce a fost oraşul, toate aspectele prin care trecutul său se diferenţiază de

prezent. Deci, faţă de starea oraşului, permanenţele pot deveni fapte izolante şi aberante; ele nu potcaracteriza un sistem decât sub forma unui trecut pe care încă îl experimentăm.

În jurul acestui punct problema permanenţelor prezintă două laturi; pe de o parte, elementelepermanente pot fi considerate pe măsura elementelor patologice, pe de altă parte, în calitate deelemente propulsoare. Ori noi ne folosim de aceste artefacte pentru a înţelege oraşul în totalitateasa, ori sfârşim prin a rămâne legaţi de o serie de fapte pe care nu vom putea să le legăm mai departecu un sistem urban.

Îmi dau seama că nu am evidenţiat îndeajuns de clar distincţia existentă între elementelepermanente într-un fel vital şi cele care pot fi considerate elemente patologice. Voi încerca să maiexpun unele observaţii, chiar dacă într-un fel mai puţin sistematic. În primele pagini ale acestuistudiu am vorbit de Palazzo della Ragione din Padova şi i-am relevat caracterul permanent; aicipermanenţa nu presupune doar că noi, în acest monument, experimentăm încă forma trecutului, ci şică forma fizică a trecutului a înglobat diferite funcţiuni şi a continuat să funcţioneze condiţionândvecinătatea urbană şi constituindu-se, chiar şi astăzi, într-un focar important. În parte, această clădire este încă utilizată; şi, chiar dacă suntem cu toţii convinşi că este o operă de artă, lesne seconsideră că parterul acesteia poate funcţiona mai mult sau mai puţin ca o piaţă cu amănuntul. Iaracest lucru îi dovedeşte vitalitatea.

Luaţi ca exemplu de element patologic Alhambra din Granada: aceasta nu mai găzduieşte nici regi

mauri, nici regi castilieni, şi, totuşi, dacă acceptăm clasificările funcţionaliste, ar trebui să declarămcă Alhambra este funcţiunea urbană majoră a oraşului Granada. Este evident că în Granada noiexperimentăm forma trecutului într-un fel diferit de cel în care o facem la Padova (sau, chiar dacă nu total, măcar parţial diferit). În primul caz, forma trecutului şi-a asumat o funcţiune diferită, însă este intim legată de oraş, s-a modificat şi ne este clar că ar putea să se modifice în continuare; în aldoilea caz, forma trecutului este, ca să zicem aşa, izolată de oraş, nu i se poate adăuga nimic, eaconstituie o experienţă într-atât de esenţială încât nu se poate modifica (a se vedea în acest senseşecul substanţial al palatului lui Carol V care ar putea fi lesne distrus); însă, în cele două cazuri,aceste artefacte urbane sunt o parte de neînlocuit a oraşului deoarece ele constituie oraşul.

În tratarea acestui exemplu am expus argumente ce iar apropie în mod curios un artefact urban

persistent de un monument; într-adevăr, aş fi putut vorbi de Palatul Ducal din Veneţia, de Teatruldin Nîmes sau de Moscheea din Cordoba şi argumentul nu s-ar fi schimbat. Este adevărat că sunttentat să cred că artefactele urbane persistente se identifică cu monumentele; şi că monumentele



Forma oraşului este întotdeauna forma unui anumit timp în oraş; şi există multe timpuri în formaoraşului. Chiar în cursul vieţii unui om, oraşul î şi schimbă chipul în jurul lui, iar referinţele nu maisunt aceleaşi; Baudelaire a scris: «Le vieux Paris n’est plus (la forme d’une ville/change plus vite,hélas! que le coeur d’un mortel)»22.

Socotim incredibil de vechi casele copilăriei noastre; şi oraşul care se schimbă şterge uneori

amintirile noastre.

Consideraţiile de până acum ne permit să încercăm o lectură specifică a oraşului.

Vedem oraşul ca pe o arhitectură din care distingem diferite componente; acestea sunt, în esenţă,locuinţa şi elementele primare. Acest mod de a pune problema va fi dezvoltat în paginile următoare,pornind de la conceptul de “zona de studiu” (it. area-studio en. study area n.n.).

Admitem că locuinţa constituie cea mai mare parte a suprafeţei urbane şi că, deoarece aceastaprezintă rareori caracter de permanenţă, ea va fi studiată în evoluţia sa împreună cu zona în care seaflă; astfel, voi vorbi şi de “zona-locuire” (it. area-residenza en. dwelling area n.n.).

În schimb, le recunoaştem elementelor primare un caracter decisiv în formarea şi constituireaoraşului; acest caracter decisiv este notabil prin caracterul lor permanent. Între elementele primare,monumentele joacă un rol special.

În continuare, vom încerca să vedem efectiv ce rol au aceste elemente primare în structuraartefactelor urbane şi pentru ce motive artefactele urbane pot fi considerate opere de artă, sau măcarde ce structura generală a oraşului este asemănătoare cu o operă de artă. Analiza pe care amalcătuit-o anterior f ăcând apel la diferiţi autori şi la diferite exemple de artefacte urbane ne-a permisrecunoaşterea acestei constituţii generale a oraşului şi a motivelor care stau la baza arhitecturii sale.

Nu este nimic nou în toate acestea; m-am folosit de cele mai diferite contribuţii pentru a încerca să configurez o teorie a artefactelor urbane care să fie aderentă realităţii. De aceea, consider uneledintre temele discutate aici ca fiind deosebit de semnificative: a funcţiunii, a permanenţei, aclasificării şi a tipologiei. Ştiu că toate aceste teme ar merita o dezvoltare specială; însă aici mă preocupă în special conturarea schemei arhitecturii oraşului şi confruntarea unor probleme ce ţin deconstituţia sa ca întreg.

22 Charles Baudelaire, Tableaux Parisiens, LXXXIX, Le Cygne, în Les fleurs du mal, Paris 1861. Baudelaire este unuldintre literaţii ale cărui intuiţii critice asupra arhitecturii şi oraşului este printre cele mai surprinzătoare.

T2_Aldo Rossi_Arhitectura Orasului_I.structura Artefactelor Urbane

Documents

Transcript of T2_Aldo Rossi_Arhitectura Orasului_I.structura Artefactelor Urbane